● Cristina Bogdan, Inima hiperkinetică, Editura Eikon, 2025.
Am ales să scriu în articolul de față despre două cărți de poezie care își propun și reușesc, fiecare prin mijloacele sale, o anumită declișeizare a imaginii femeii, fie că vorbim despre aceasta din perspectiva unei sensibilități specifice, cu toate conotațiile tocite existente în mentalul colectiv, fie că ne referim la femeia nevoită să suporte agresiunea continuă a unei realități ce tinde să-i controleze spațiul psihic și să o îndepărteze astfel de adevărata ei natură.
Volumul Inima hiperkinetică al Cristinei Bogdan (n. 1976) se instituie ca un exercițiu insolit de poetică a arhivei, a confesivului, printr-o formulă de reinventare – modernă, aș spune – a sensibilității: inima depășește condiția inițială a unui simplu mușchi anatomic, devenind, deci, un organ capabil să genereze și să reproducă unele mitologii intime. În acest fel, asistăm și la o declișeizare a inimii ca simbol al iubirii.
Declișeizarea nu presupune însă anularea sensului inițial, ci plusează cu o nouă perspectivă: „adevăratul organ reproducător e inima / cel care produce și reproduce / cea care naște în fiecare secundă / mii de roiuri de albine / care așteaptă să moară / după ce au adus mierea amară / pînă în fagurele-casă / unde niciodată nu ești singur și tăcut / ca într-o meditație mută / pe-un peron în gară / pustie, tăcută” („inima în era reproducerii mecanice”).
Poezia Cristinei Bogdan nu-și măsoară autenticitatea confesiunilor în transparența detaliului descris, ci, mai curînd, în capacitatea textelor de a se lăsa contopite, înghițite de marea literatură. În continuarea dictonului lui Hélène Cixous care deschide volumul („A iubi, a scrie, inseparabile”), scriitura devine o prelungire organică a vulnerabilității, a spațiului afectiv ca spațiu al vieții. În acest fel, granița dintre viața trăită și viața scrisă se șterge treptat. Corpurile fizice se retrag, lăsînd loc corpurilor de text ce se expun în totalitate, motivate fiind de un singur lucru: nevoia profundă de a împărtăși și de a fi împărtășite.
Inima hiperkinetică atrage atenția prin curajul ei de a refuza cinismul, prozaismul sau detașarea ironică atît de des întîlnite în poezia ultimilor ani. Autoarea optează pentru o rostire gravă, caldă și asumată, recuperînd dimensiunea sacră a sentimentului fără a cădea în desuetudine: „într-o zi / toate cuvintele rostite / o să-și ceară drepturile / vor dori să se întoarcă / în gîtlejurile din care s-au ivit / în mințile care le-au adus / pînă la malurile buzelor / în inimile din a căror respirație / au fost cioplite” („lupta lui Iacov cu Îngerul”).
Totodată, volumul de față configurează o anumită zonă a tăcerii care nu înseamnă, de această dată, absență, ci, mai curînd, preaplin. Dincolo de polifonia vocilor și de dialogul continuu pe care îl identificăm, există o căutare a unui spațiu de adăpost, o necesitate organică a unui camuflaj în fața unei lumi ce se fragmentează as we speak, amenințată de uitare. Gestul poetic se transformă într-o formă de ritualitate, unde micile detalii, scrisorile trimise sau imaginate funcționează ca punți către celălalt, restabilind o comunicare profundă, dincolo de zgomotul de fond al prezentului: „niciodată scrisoarea primită / nu e aceeași cu epistola trimisă / după cum plecarea nu are / gustul întoarcerii / niciodată cel care rămîne / nu-l va înțelege pînă la capăt / pînă la capătul drumului / pe cel care pleacă” („scrisorile se vor întoarce în copaci”).
Pentru autoare, singurul fel în care libertatea se poate trăi este printr-un soi de fragilitate senină, prin asumarea unei forțe interioare ce este cît se poate de capabilă să transforme textul într-un context al înțelegerii și al recunoașterii propriilor limite. Cititorul nu este un martor, precum nu este nici simplu observator în cazul de față. Rolul său este activ, participativ, invitat, la rîndul său, să-și mărturisească vulnerabilitățile. Nu sub falsa promisiune că ele se vor transforma în superputeri, însă. Inima hiperkinetică realizează o trecere prin diferite planuri, cînd biologic, cînd scriptural, prin nuanțarea și deconstruirea diverselor simboluri clasice.
Am apreciat în mod deosebit și declișeizarea ideii de ființă de hîrtie prin particularizarea abruptă: „Recunosc, nu-mi pare deloc rău, / căci toate iubirile mele sînt eu, / și pe toate ți le-am dăruit ție, / cînd ai înțeles dintr-o privire / că bocancii unei fete de 17 ani / îmbrățișau gleznele / unei cristine-de-hîrtie” („Tot ce vedem ascunde altceva”). Această apariție a „cristinei-de-hîrtie” marchează momentul în care identitatea biografică se lasă salvată și reconfigurată textual.
De altfel, tema corporalității e prezentă implicit, fără accente evidente. Nivelul epidermic devine o suprafață de captare și înregistrare a tuturor stărilor spiritului, un spațiu în care se scriu deopotrivă rănile reale, fizice, și dialogurile cu marile figuri ale culturii.
● Anca Chimoiu, Femeia zepelin, Casa de editură Max Blecher, 2025.
În Femeia zepelin, Anca Chimoiu (n. 1972) abordează tangențial aceleași problematici, dar utilizînd o recuzită complet diferită. Textele sînt în general telegrafice, aducînd în prim-plan o anumită poetică a domesticului traversat de anxietate, maternitate, chiar dislocare. Un volum structurat în jurul unei existențe feminine care pendulează între multiple roluri, dintre care se remarcă mai ales cel al ființei strivite de mecanismele alienante ale prezentului. Despre maternitate, ea nu este nicidecum idealizată, ci este, mai curînd, prezentată ca un teritoriu al deconstrucției de sine.
Încă din primul text al volumului este anunțată miza unei mutații identitare: „Vom avea un copil / vom cumpăra multe scutece / pat cu grilaj / opritoare / pentru scări și prize / vom avea un copil / viețile noastre se vor schimba / pentru totdeauna / vom avea un copil / nu ne vom mai aparține / (nici nu ne-am aparținut vreodată) / vom face / schimb de experiențe / din copilărie / inter-referențial” („Test de sarcină”). Un text ce fixează rama tematică, departe de a fi o simplă notă (auto)biografică, el funcționează aici ca un prag simbolic ce anunță, după cum scriam anterior, dislocarea unui eu de toate tiparele cunoscute pînă la un moment dat.
Una dintre mizele autoarei este deconstrucția mitului „mamei perfecte”. În Femeia zepelin, maternitatea nu este prezentată neapărat ca o stare de grație, ci ca un moment în care corpul femeii este fragmentat la nivel simbolic de un tip de dinamism inocent, dar totuși necruțător.
Pe de altă parte, ceea ce observăm este finețea cu care Anca Chimoiu captează relaționarea dintre realitatea intimă și fundalul violent al macro-istoriei. Interioritatea, intimitatea sînt zdruncinate de imaginile războiului geopolitic de la graniță.
Titlul trimite la ideea de prăbușire care se produce cu foarte puțin timp înainte de atingerea perfecțiunii. Celebrul dirijabil rămîne în istorie și în istoria culturală tocmai prin funcția sa duală: speranță și încredere într-o lume ce pare a-și lărgi orizonturile versus spulberare brutală a tuturor iluziilor. Utopie versus distopie: „priviți-mă / sînt eu / femeia zepelin / prima femeie din timpurile noastre / care s-a ridicat la cer / fără altă combustie / decît arderile interne / antrenată să producă energie bio / pentru 700.000 de înălțări pe an / 0 gaze de eșapament / 0 găuri în stratul de ozon / uneori strivesc păsări / de geamul livingului / 100% termopan / e un preț foarte mic / pe care-l plătesc / pentru zbor” („selfie în oglindă”).
Odată cu înaintarea în lectură, focalizarea se schimbă sau, mai corect spus, se diversifică. Cu toate că centrarea pe propria persoană rămîne aceeași, se schimbă factorii cu potențial agresiv. Căutarea unui spațiu de protecție psihică transformă persoana într-o ființă într-o continuă mișcare sau, dacă vreți, hiperkinetică. Numeroasele trimiteri la IKEA par a contura un spațiu de referință pentru ideea de evadare sau de protecție. Doar că brand-ul trimite automat la consum, iar consumul îmi pare în cazul de față doar o abatere a atenției de la acele realități ce nu-i mai îngăduie persoanei să fie cea care a fost la un moment dat.
Traseele zilnice sînt redate și la modul concret, dar sînt și reimaginate, reconstruite din amintiri și, mai ales, senzații. Acestora le corespunde și un alt tip de parcurs, cel existențial care conduce direct la problematica timpului. Se poate vorbi și de un contrast între dimensiunea abstractă a ontologiei personale și cotidianul multifațetat situat în prim-plan: „Astăzi e marți. Marți / e a doua zi a săptămînii. / Săptămîna are 7 zile: luni, marți, miercuri, joi, / vineri, sîmbătă, duminică. / Se spune că / duminică Dumnezeu s-a odihnit. / Noi nu ne odihnim niciodată. / 7 zile din 7 / 24 din 24 / puteți apela linia telefonică verde / va răspunde o euglenă / verde. Euglena verde știe / să se rupă în două / și s-o ia mereu de la capăt” („Certitudini. Recapitulare I”).
Volumul crește în intensitate odată cu înaintarea în lectură. Iar acele „recapitulări” conduc ideatica acestei cărți spre un punct de fierbere ce creează cititorului senzația unei autenticități fără rest.
Inima hiperkinetică și Femeia zepelin sînt două cărți despre vulnerabilitate. Despre acea vulnerabilitate expusă discret, mai ales în cazul Cristinei Bogdan. Poezia zilelor noastre tinde să se îndepărteze de ideea de confesiune, în favoarea unui discurs conceptual stratificat. Cu toate acestea, biografismul nu pare să-și fi epuizat resursele, mai ales că în literatură nu vorbim despre adevăr biografic, ci despre autenticitate. Cînd avem de-a face cu anumite cărți, cum sînt cele de față, care vorbesc despre deveniri, despre schimbări dificil de gestionat, discursul poetic nu poate fi altfel decît inter-referențial. Grație acestei stări de fapt, poezia este și un act de cunoaștere ce aduce plusvaloare literaturii, indiferent de ideologiile sau manierele dominante la un moment dat.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
Foto 1: Cristina Bogdan
Credit foto 2, Anca Chimoiu: Maverick Whythe
.jpg)
