În 1977, Scarpa publică un volum fotografic dedicat ansamblului. Titlul ales de el este Memoriae causa. Este tipărit în numai două sute de exemplare și cuprinde fotografii ale complexului selectate chiar de autor, ceea ce indică atașamentul lui pentru acest proiect. Memoriae causa: din pricina memoriei, sau pentru memorie. Scarpa lucrează la un monument funerar care adună experiențele și preocupările sale de decenii: apa Veneției, mozaicul, metalul, lemnul și betonul, construcția artizanală, contactul dintre materiale și experiența japoneză recentă.
În toamna anului 1978, arhitectul călătorește din nou în Japonia. Cu puțin timp înainte de plecare se ocupase încă de lucrări aflate în șantier. Mai tîrziu, Giuseppe Tommasi, implicat în Casa Ottolenghi, își amintea că venise la Scarpa pentru a clarifica detalii care urmau să fie executate în timpul absenței lui. Francesco Zanon rememora ultima întîlnire la Villa Valmarana. Scarpa însuși îi ceruse atunci informații despre costul, sudarea și prelucrarea unor table de titan pe care se gîndea să le folosească pentru un viitor magazin Rizzoli din Piazza San Marco. Pleca, așadar, cu mai multe proiecte deschise. Casa Ottolenghi se afla în construcție, lucrările la Banca Popolare din Verona continuau, iar Brion ajunsese aproape de final.
În Japonia, la Sendai, Scarpa cade pe o scară și moare pe 28 noiembrie 1978, la șaptezeci și doi de ani. Trupul său este adus din Japonia la San Vito d’Altivole. Funeraliile au loc în complexul Brion, iar ceremonia este una dintre primele desfășurate în capela terminată. Scarpa dorise să fie înmormîntat acolo, într-o fîșie de teren situată între vechiul cimitir și incinta familiei Brion. Locul ales aparține fizic ambelor lumi și, în același timp, are o poziție proprie: mormîntul familiei Brion rămîne într-o incintă separată, cimitirul comun se află imediat alături, iar Carlo Scarpa este înmormîntat, foarte modest, între ele.
Complexul funerar Brion devenise unul dintre locurile preferate ale arhitectului italian care venea cu studenții la San Vito și vorbea acolo despre viață și moarte. Într-o astfel de vizită, făcută împreună cu studenți austrieci, i-a condus pe aceștia prin ansamblu, recitîndu-le din Cimitirul marin, de Paul Valéry. Pentru Scarpa, locul devenise spațiu de conversație, nu doar cu morții, ci și cu viii, în terminologia lui Marc Aureliu.
Între cele două călătorii în Japonia, din 1969 și 1978, se desfășoară aproape întreaga istorie a ansamblului funerar al familiei Brion. Prima călătorie coincide cu începutul proiectului. A doua vine cînd lucrarea este aproape terminată. În cei nouă ani dintre ele, Scarpa produce peste două mii de desene (sau trei mii, după unii critici), iar ceea ce este foarte interesant este că aceste desene, uneori extrem de detaliate, alteori doar schițe de idee, includ și realități paralele și totalmente fictive, bunăoară propileele străbătute de femei nude sau în ținute vaporoase, ale căror forme curbe îndulcesc asprimea muchiilor betonului armat și estompează sentimentul morții. Prin aceasta, arhitectul nu comite un sacrilegiu, ci conectează formele inventate cu proporțiile corpului uman care îi sînt sursă de inspirație, așa cum i-au fost și lui Fidias la Parthenon, ori lui Francesco di Giorgio Martini în tratatul său de arhitectură.
Brion rămîne astfel una dintre lucrările de sinteză ale lui Carlo Scarpa, în care Japonia, pe care o studiase înainte de 1969, devine experiență trăită și influențează, discret, dar definitoriu, proiectul. Ansamblul începe ca mormînt pentru Giuseppe Brion și crește treptat, pînă la dimensiunea unei grădini funerare. Scarpa urmărește șantierul cu mare atenție, revine asupra detaliilor, vorbește despre proiect la Viena și Madrid, publică volumul Memoriae causa și se întoarce de mai multe ori la San Vito. În ultimii ani ai vieții, îl vizitează, îl explică și îl fotografiază. După moarte, revine la San Vito pentru ultima dată și este înhumat lîngă mormîntul Brion, un ansamblu care își depășește cu mult programul.
Vizitîndu-l, ai senzația că te afli în fața unui tratat de arhitectură turnat în beton, în care fiecare detaliu este atît de atent lucrat și consistent cu conceptul proiectului încît reușește să te transpună într-o lume contemplativă, aflată în sfera ideilor, imaterialului și transcendenței. Este testamentul lui Scarpa care spune simplu și direct, printr-un rafinament care se sustrage înțelegerii complete, că, aflată atît în slujba celor ce sînt, cît și a celor ce au fost și a celor ce vor fi, arhitectura poate învinge moartea.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto Brion: Wikimedia Commons
.jpg)
