Un roman despre Crimeea

Anastasia Levkova (n. 1986) este scriitoare, jurnalistă și manager cultural. Din 2007, a condus zeci de proiecte de carte în Ucraina. De asemenea, este membră PEN Ucraina. Romanul ei pentru adolescenți, Nici fată, nici femeie, a fost nominalizat la premiile BBC pentru Cartea Anului pentru Copii și LitAccent of the Year și a cîștigat nominalizarea la Debutul în Proză al Anului de la BaraBuka. Cartea ei pentru adolescenți, Limbajul comun. Cum se nasc și trăiesc cuvintele, a fost nominalizată la premiile BaraBuka și Cartea Anului. Un roman despre Crimeea a fost nominalizat la premiul BBC pentru Cartea Anului.

Un roman despre Crimeea este o încercare de a readuce Crimeea în Ucraina și Ucraina în Crimeea. Astfel, cititorul va face cunoștință cu tătari din Crimeea, karaiți, ucraineni, ruși, germani, evrei, greci, armeni din Crimeea și, pas cu pas, va descoperi secrete familiale. Alături de personajul principal și cea mai bună prietenă a ei, Alie, cititorul va străbate un drum lung, care începe cu copilăria acestora, din anii 1990, pînă în 2014, cînd peninsula a fost ocupată de Rusia, dar va devia, din cînd în cînd, pentru a afla mai multe despre perioada timpurie din istoria peninsulei.

Aproximativ în același timp m-a captivat orașul.

Ce s-a întîmplat pînă acum? Drumul dintre școală și casă, în apropierea căruia șerpuiește rîul Churuk-Su, clădirile și grădinile de pe strada noastră, al șaselea microdistrict aflat pe dealul din depărtare, chioșcurile și micile restaurante de-o parte și de alta a Hansarayului și, bineînțeles, Hansarayul însuși, pe lîngă curtea căruia puteam să trec ani buni fără să mă uit înăuntru, dar care mi s-a întipărit în conștiință, cu acoperișul său de țiglă, cu obloanele sculptate, cu picturile și minaretele sale. În fiecare vineri auzeam în camera mea ezanul din moscheea Hanului; erau și alte moschei la care se cînta ezanul în fiecare zi, dar nu se auzea pînă la casa noastră, întrucît se citea, evident, în centrul orașului. Prezența minaretului îi conferea automat orașului o personalitate.

Borya e cel care m-a învățat să iubesc în mod conștient orașul. Era luna mai, iar noi ne plimbam cu un grup de persoane care aveau diverse interese.

Borya s-a mutat din Alupka, de la bunicile la care a crescut, la mama lui în Bahcisarai, care lucra deja de cinci ani la spitalul local. El a reușit să vadă orașul, fiindcă era nou-venit. El vedea Hansarayul, noi nu îl vedeam, pentru noi era, din copilărie, o piesă obișnuită a peisajului, unde veneam din cînd în cînd pentru excursii școlare și pentru „coridorul viu” cu veteranii, în livezile cu meri, lîngă monumentul Soldatului Necunoscut. Am înțeles faptul că, pentru Ahtem, Alie și Halil, toată această curte, cu moschee, terase, cimitirul Hanului, corpusul haremului, banja trebuia să fi fost ceva diferit față de cum era pentru noi. Acum, am putea spune că acesta era locul unde își încărcau forțele, dar, oricît de ciudat ar părea, Borya știa mai multe chiar și decît Ahtem și despre palatul Hanului, și despre întreg Bahcisaraiul. El povestise despre curtea palatului, care e chiar lîngă moschee, că la început nu era îngrădită și că poarta a fost adăugată în secolul al XVII-lea, pentru protecție în fața lui Potemkin și a armatei sale. Borya susținea că Çufut Qale, la care am fost pînă acum doar cu ocazia picnicurilor școlare, este un fenomen rar, nicăieri nu mai sînt astfel de peșteri, mausolee și kenesa. El a remarcat următorul lucru: dacă ar fi să urmezi cursul rîului Churuk-Su, ai impresia unei călătorii în timp, întrucît clădirile din zonă răsar de la cele mai vechi la cele mai noi. De la Borya am aflat că spitalul de psihiatrie din orașul nostru nu era spital de psihiatrie de la început, ci inițial funcționa ca Zincirli Madrasa. Și doar el și profesorul Ahtem știau că pe stîncile noastre care, în funcție de unghiul din care le priveai, erau ba gri, ba roz, ba bej, ba albe pe alocuri, au fost plantați intenționat pini, pentru ca stîncile să nu se prăbușească. „Observați cum cresc, ca niște peticele?” – spunea bărbătosul Borya, de pe buzele căruia diminutivul peticele suna atît de înduioșător.

Atunci am auzit cuvîntul tătaro-crimean sandîk – cufăr. Mi se părea acum că Crimeea e un sandîk din povești, un sandîk cu pietre prețioase, iar Bahcisaraiul din el e sandîkta sandîk, un cufăr în cufăr.

Frunze late lîngă izvorul din care se revarsă Churuk-Su. Drumuri pavate și serpentine care coboară brusc. Țiglă roșie. Ferestre în relief. Inscripții multilingve pe clădiri. Probabil astfel de lucruri se pot vedea oriunde altundeva, dar pentru ca pe lîngă toate acestea să mai fie și minarete zvelte, și mausolee-dyurbe, și mirosul omniprezent de cimbru și lavandă – nici nu m-aș fi gîndit în copilărie că acestea trebuiau reținute în așa fel încît, la nevoie, să poți apela mereu la imaginație, pentru că e puțin probabil să le mai poți vedea și simți în realitate.

(Peste ani, îmi va fi teamă să nu uit străzile orașului. Mă voi abona pe rețelele sociale la comunitățile din Bahcisarai de dragul fotografiilor. Voi frunzări fotografiile, pentru a nu le uita. Îmi voi aminti de colecția imaginilor developate, făcute de Halil încă pe rolă de film, în adolescența noastră. Colecția a rămas în casa părinților mei, iar eu le voi cere să mi le scaneze și să mi le trimită online. Voi accesa hărțile de pe Google pentru a mă „plimba” pe străzi, pentru a-mi aminti locul clădirilor, virajele rîului Churuk-Su, aspectul gri-lucios al pămîntului de stepă și al stîncilor asemănătoare unor pereți, precum și al pinilor de pe stînci, plantați ca niște peticele. Îl voi citi pe Șamil Aladin, pentru a-mi aminti orașul pe care nu l-am putut cunoaște și care nu va mai exista vreodată, dar care trăiește în bucăți de cărămidă, plutește în aer, clocotește în pămînt).

Diferite linii genealogice ale străbunilor lui Borya au locuit în Crimeea din cele mai vechi timpuri: unii, probabil, de veacuri, alții din secolul al XIX-lea. Stră-străbunicul a ajuns aici din gubernia Oriol, cînd s-a abolit iobăgia în Imperiul Rus a venit să construiască conace, căci la asta se pricepea, iar Crimeea era în plină dezvoltare. Fiul lui, străbunicul lui Borya, a studiat arhitectura și s-a căsătorit cu o localnică, o karaită. În anul 1935, străbunicul a fost trimis în Nikolayevsk-pe-Amur să participe la construirea orașului. Bunica lui Borya și sora ei geamănă s-au născut acolo. În anul 1937, străbunicul a fost arestat și împușcat șase luni mai tîrziu. „Puteau să nu-l împuște, spunea Borya, nu le era departe să-l ducă la un lagăr de concentrare: în regiunea Amur erau multe ca frunza și ca iarba”.

Făcînd parte din familia unui „trădător al patriei”, bunica, alături de copii, a rămas în ținutul Habarovsk pînă la încheierea războiului și abia după aceea a încercat să se mute. Era imposibil să se întoarcă imediat în Crimeea, în cel mai bun caz i-ar fi trimis înapoi, de aceea, la fiecare șapte ani, se tot mutau către vest, stabilindu-se de fiecare dată lîngă alte comunități și muncind acolo ca zilieri: de la Blahovișcenske la Kazahstan.

Niciuna dintre gemene nu s-a căsătorit, ci au trăit împreună toată viața. Una a născut o fată, pe mama lui Borya. Ambele bunici erau asistente medicale, ambele erau mame pentru mama lui Borya și bunici pentru el. Nimeni din familie nu a făcut parte vreodată din partid, „nu și-ar fi putut stăvili senzația de greață”. Nici mama lui Borya nu s-a căsătorit vreodată. Mai întîi, a lucrat ca moașă în Ialta, dar după o altă poveste de dragoste nereușită, de această dată cu medicul-șef al maternității, a vrut să se mute în alt oraș și a găsit un post vacant în Bahcisarai.

Ce puteam avea eu în comun cu Borya, al cărui străbunic era arhitect, dar, poate, el cu Alie erau la același nivel: stră-străbunicul ei era pictor, străbunica ei ținea legătura, în timpul exilului, cu Sabrie Eredjepova, iar bunicul se cunoștea cu Rollan Qadıyev.

Cine eram eu pe lîngă Borya, Alie și Halim, Ahtem? Prietenii părinților mei erau, în mare parte, ingineri, funcționari publici, oficialități locale, fiindcă tata muncea la fabrica de ciment, iar mama la agenția de impozite, astfel că eu nu aveam cu ce să mă laud în acest grup. Nu puteam povesti multe nici cînd venea vorba de bunici, despre cei din Perm nu știam nimic, iar despre cei din Crimeea știam foarte puține. Nu puteam și nici nu voiam. Era rușinos să vorbesc despre așa ceva în grupul nostru.

Inna Ivanivna, entuziasta noastră Inna Ivanivna, în timp ce citea, odată, lecția despre Pușkin, își ștergea lacrimile și bea valeriană, iar vorbind despre personajele lui Dostoievski spunea, și ce spunea trebuia notat în caiet, căci verifica apoi punctuația deloc simplă: „Grandoarea literaturii ruse constă în faptul că cititorul nu simte ură, ci compasiune față de personaj, față de omul care aduce după sine pierzania, iar, datorită condeiului maeștrilor, înțelege fiecare tresărire interioară a sufletului unui astfel de om, mic și suferind”.

Acum, Inna Ivanivna povestea cu admirație despre serialul „Imperiul Rus”, care era difuzat din an în paște pe canalul de televiziune NTV, și pe care părea că, azi-mîine, aveau să apară următoarele episoade.

– Ne putem considera deja norocoși că trăim în epoca în care sînt difuzate astfel de filme. Trebuie să fim mîndri de faptul că locuim în Crimeea, întrucît acesta este un tărîm evocat de scriitori ruși celebri, respectați în întreaga lume: Aleksandr Sergheevici Pușkin, Lev Nicolaevici Tolstoi, Anton Pavlovici Cehov... Acești scriitori sînt binecuvîntați. Și noi, locuitorii Crimeii, sîntem binecuvîntați, dacă ne gîndim că de la noi pînă la palatele regale binecuvîntate e doar o aruncătură de băț, palatele Livadia, Vorontsov... Noi putem atinge măreția. Simțiți cum e acest al nostru? – întreba, plină de extaz, Inna Ivanivna.

Am vizionat și eu acest serial. Nu mi-a plăcut Ecaterina a II-a, dar mi-a părut rău de Nicolae al II-lea, care a fost împușcat, și, în special, de fiicele și de fiul lui, care suferea de hemofilie. Despre ei n-au apărut încă episoade în serial, ci am aflat din cele citite.

Nu îmi plăcea extazul Innei Ivanivna, aceste lacrimi și toată valeriana. Mă deranja patosul ei. Și colegii mei de clasă își băteau joc de stilul ei exagerat, dar mai era ceva ce nu puteam să-i iert: disputele cu Elzara despre limba maternă.

La un curs la care s-a atins acest subiect, Elzara a spus că limba ei maternă e tătara crimeeană. Inna Ivanivna a întrebat-o:

– Chiar vorbești atît de bine tătara crimeeană? Mai bine decît rusa?

Elzara nu a putut răspunde afirmativ.

– Elzara, cum poți, în acest caz, să numești tătara crimeeană limbă maternă? Dacă toată literatura pe care o citești din copilărie e în limba rusă, dacă tu vorbești și scrii, în mare parte, în limba rusă? Și asta nu e tot, doar asta se întîmplă și cu emigranții, dar tu gîndești în limba rusă!

– În această privință, nu mă disting de alți tătari din Crimeea de vîrsta mea, a răspuns Elzara. Dar, dintr-un oarecare motiv, 92% din poporul meu numește tătara din Crimeea limba lor maternă.

– Dacă o numesc așa, trebuie să vorbească în această limbă, ar trebui să existe dicționare, cărți, emisiuni în limba tătară crimeeană... Unde sînt toate acestea?

– Iertați-mă, dar există motive din cauza cărora nu avem toate acestea... Timp de o jumătate de secol, tătarii din Crimeea și-au putut vorbi limba doar în viața de zi cu zi, căci trăiau într-o țară străină, și chiar și acum, cînd s-au întors în patria lor, nu pot folosi pe deplin tătara crimeeană, deoarece toți în jur vorbesc rusă.

– Elzara, oftează Inna Ivanivna, dacă o limbă nu se dezvoltă, acest lucru nu e din cauză că toți cei din jur vorbesc o altă limbă. Ci e din cauză că baza limbii nu are nicio tendință de evoluție. Dacă baza limbii este completă, ea poate funcționa în orice circumstanțe. Ai auzit de cartierul Brighton Beach din New York? Imaginează-ți: America, limba engleză și un cartier separat, unde aproape toți vorbesc limba rusă, sînt stații de radio rusești, studiouri TV, redacții de ziare. Deci, se poate organiza? Dar asta nu e tot. Pentru orice om, limba maternă e cea în care el gîndește, de aceea, nu ai nicio premisă pentru a afirma că tătara crimeeană e limba ta maternă.

Elzara nu avea ce să răspundă imediat, fără să mediteze, dar, bineînțeles, nu putea nici să fie de acord, de aceea, dădea din cap neîncrezător. Eu îmi aminteam cursul de acum un an, de la sfîrșitul clasei a 9-a, un curs de literatură rusă despre scriitura țării natale. Unul dintre texte a fost al lui Seitumer Emin. Pe atunci, Lenur nu mai era colegul nostru, iar Elzara, din păcate, era absentă. Văzînd numele scriitorului sub text, Zoyka Vasciucika a spus: „Acesta nu este un scriitor rus! Cel mai probabil e tătar crimeean. De ce studiem această poezie în timpul orei de literatură rusă?”. Inna Ivanivna a răspuns: „Copii, nu intrăm în detalii. Toți cei pe care îi studiem sînt scriitori ruși”.

În urma dialogului cu Elzara despre limba maternă, am înțeles că niciodată, dar niciodată nu o voi mai putea privi pe Inna Ivanivna la fel ca în clasa a 8-a, cînd începusem să particip la olimpiade, cînd mergeam împreună la centrul cultural rus, cînd treceam pe lîngă Kuybishantik, unde răsunau vocile copiilor. Inna Ivanivna simțea schimbarea, uneori spunea, ba în public, ba în privat:

– Ah, Utaeva...

Mă uitam la ea întrebător. Ea continua:

– Asculți cine știe ce baliverne în loc să îți dezvolți talentul literar. Sau poate vrei să ajungi o scriitoare ucraineană sau tătaro-crimeeană?

Nu știam ce să răspund, de aceea, am ridicat din umeri și am spus:

– Nu înțeleg la ce vă referiți.

– Îți amintești din Pușkin? a răspuns profesoara, capabilă să scoată, în orice situație, un citat din emblema poeziei rusești. „Rîurile slave se varsă în marea rusească...”

Auzeam aceste versuri pentru prima dată. Nu știam prea bine operele lui Pușkin.

traducere din limba ucraineană de Jessica Bilcec

Jessica Bilcec (n. 2002) a studiat limbile ucraineană și rusă la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai. Și-a continuat studiile la programul de masterat Limba română în context romanic, la aceeași facultate. Începînd cu anul 2022, publică articole, proză scurtă și traduceri în două reviste literar-culturale importante pentru minoritatea ucraineană din România: Ecouri ucrainene (în limba română) și Naș holos (în limba ucraineană). În anul 2024, a apărut primul volum de traduceri la care aceasta a fost co-autor, Pagini de literatură ucraineană, Editura RCR Editorial.

Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest pogram, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.