Dilema vă prezintă în premieră un fragment din Intermezzo, cel mai recent roman al autoarei Sally Rooney și cea mai bună carte a anului 2024, conform The New York Times, proaspăt apărut la Curtea Veche Publishing în colecția Byblos, traducere de Cristina Ștefan.
Sunt frați, însă au puține lucruri în comun. Peter Koubek este un avocat din Dublin în vârstă de treizeci și doi de ani – competent, curajos și de succes. Pe de altă parte, la douăzeci și doi de ani, campion la șah și proaspăt ieșit de pe băncile facultății, sfiosul Ivan abia își începe viața.
În urma morții tatălui lor, constată că, deși uniți de suferință, trăiesc în lumi răsturnate: în vreme ce Peter face față înghițind pumni de pastile și pierzându-se în legături tulburi, pentru Ivan se înfiripă, nesperat, o relație amoroasă. Între ei, ca niște ancore pe timp de furtună, Sylvia, Naomi și Margaret își păstrează gândirea limpede. Doliul deschide, pentru cei doi frați, un spațiu nou în care să se distanțeze și să se reapropie, o perioadă cu dorințe, disperare și posibilități noi.
„Probabil cel mai bun roman de până acum al lui Sally Rooney.“
BOOKLIST
„Cu toată suferința și regretele lor, cu toate neînțelegerile și greșelile, pe măsură ce personajele încearcă să înțeleagă ce simt, nu pierdem niciodată din vedere capacitatea lor de a iubi. Dacă opera lui Rooney are o credință călăuzitoare, aceasta e că nimeni nu e niciodată cu adevărat singur.“
THE TELEGRAPH
Sally Rooney a reușit o îmbinare minunată a lucrurilor la care se pricepe cel mai bine – personaje redate cu sensibilitate, cu intimitățile lor, cu gândurile privind probleme sociale și filozofice. Personajele ei sunt reale, ca din carne și oase. Statutul ei de mare maestră rămâne intact.
KIRKUS REVIEWS
***
E deja ora nouă când pleacă. Nouă și patru minute. Și e și puțin luat, pentru c‑au fumat împreună după aceea. Tastează în caseta albă: O să întârzii vreo 20 min, scuze. Întunericul rece cuprinde ecranul luminat. Copacii își flutură ramurile tăcute deasupra lui, tramvaiul trece în grabă pe lângă el, cu chipuri la geam. Blochează telefonul și‑l pune în buzunar. James’s Street noaptea. Trebuie să meargă repede acum ca să încerce să recupereze întârzierea. Dar e o plăcere, nu‑i așa, să te plimbi prin Dublin într‑o noapte răcoroasă de septembrie, cu pași mari și liberi, pe o stradă liniștită. E în floarea vârstei. Acum trebuie să se bucure de astfel de plăceri trecătoare. Ar putea să moară în clipa următoare. Cineva moare în fiecare zi. Bărbatul nici nu era în vârstă, cum repeta toată lumea, avea șaizeci și cinci de ani, atâta tot. Peter are deja jumătate din acea vârstă, treizeci și doi de ani și șase luni. După calculele astea, e deja la mijlocul vieții. E înfricoșător cât de repede se destramă totul. Nu, va spune el, mă tem că tata nu mai e printre noi. Oamenilor le va părea rău, desigur, dar nu vor fi șocați. Pentru Ivan situația stătea altfel. În ce‑l privește, e aproape orfan, la cât s-a ocupat mama lor de el. Dumnezeu știe de ce‑or fi făcut copii, de fapt. La înmormântare, i‑a șoptit lui Peter: În ce hal arată. Și, chiar dacă Ivan arăta realmente absurd, chiar dacă Peter însuși se gândise cu doar câteva secunde înainte la cât de absurd arăta Ivan, i‑a răspuns: Păi, probabil că săptămâna asta numai la cum arată nu i‑a stat mintea. Christine aruncându‑i apoi o căutătură scurtă. Costumul ei elegant cu sacou și fustă din lână merinos bleumarin. Tu arăți foarte bine, i‑a zis ea. Așa merg mereu lucrurile cu mama lui. El i‑a evitat privirea, urmărindu‑l în schimb pe Ivan, care zăbovea, singur și nefericit, pe lângă masa cu sendvișuri. Da, a răspuns el. Mersi. Trece dincolo de vechea bancă, spre Thomas Street, când răspunsul Sylviei îi vibrează în buzunar, pe șold. Înainte avea un sunet diferit pentru mesajele ei, nu‑i așa. Pe vremurile alea. Dublinul de pe vremuri etc. Nu‑și mai amintește cum era melodia. Ce marcă sau ce model de telefon era, ce greutate avea în palmă. Probabil e depășit acum, nici nu se mai fabrică. Doar să mai audă sunetul ăla o dată, își spune. Să simtă că viața lui a fost păstrată undeva și nu uitată, încă adunată în jurul lui, împachetată protector în jurul lui. Drumuri cu autobuzul, dimineața devreme, către facultăți. Pregătiri pentru examenul final, pe un coridor dosnic, în timp ce publicul aștepta pe scaune. Cei care au bătut recordurile. Amândoi au fost disprețuiți, desigur. Erau îndrăgostiți unul de celălalt și de ei înșiși. Acum îi apare pe ecran: Nicio problemă. Ai mâncat? Ce femeie grijulie. Fără îndoială, poartă pantofi buni și rezistenți, și o haină călduroasă, din tweed. Nu. Are grijă de el, atâta tot. A întârziat douăzeci de minute și ea vrea să știe dacă a luat cina. Douăzeci și cinci de minute. Și nu‑i proastă, asta ar fi o subestimare crasă. El se gândește uneori că natura și amploarea suferinței sale au eliberat‑o pe Sylvia de frustrările mărunte ale unor simple neplăceri. Și ce dacă întârzie o jumătate de oră. Când ești internată și externată la fiecare două săptămâni, cu un ac înfipt în braț, probabil că nu mai contează prea mult. Să‑i auzi pe medici vorbind despre tine dincolo de perdea. Pacientă de sex feminin, în vârstă de treizeci și doi de ani. Antecedente de durere cronică refractară, în urma unei leziuni traumatice. Accident rutier. Nu, nu are copii, locuiește singură. Doar puțini știu asta. El, unul, ar prefera să moară decât să trăiască așa. Fără tam-tam, doar s‑o termine. Ea probabil că știe că și alții gândesc la fel. Știe că probabil și el se gândește la asta. Dar, până la urmă, se spune că oamenii se adaptează. Vechea viață plină de plăceri a dispărut, nu se va mai întoarce niciodată: acceptă sau amăgește‑te, până la urmă e același lucru. Dorința de a trăi e mult mai puternică decât își imaginează oricine. Ce s‑a întâmplat e ca un fel de moarte. Un fel de moarte căreia îi supraviețuiești din politețe, din respect pentru ceilalți, din iubire dezinteresată. Și Hristos și‑a supraviețuit propriei morți. Și a fost respectat și ridicat în slăvi.
Trece acum pe lângă facultatea de artă, studentele se învârt prin jur cu geci din denim, cizme de plastic, ciorapi rupți. Chipurile adolescentine fără formă plutesc palide în lumina stradală. Abia bătând la poarta vieții. El știe că ele îl privesc. Deștept și frumos. Se amuză când trece pe lângă ele. Un cap se întoarce să‑l urmărească cu privirea. Ei bine, bravo ei, doar o dată trăiești. El poate că e deja la jumătatea vieții. Își permite să‑i arunce o privire în urmă, zâmbindu‑i. Nici măcar nu‑i drăguță, dar de ce nu, iar ea îi zâmbește la rândul ei, puțin strâmb. Are o jumătate de oră întârziere cel puțin. Naomi ar fi înnebunită dacă l‑ar vedea. Isuse, bărbații sunt dezgustători. Fata aia părea de doar șaișpe ani. Și ce, e ilegal să zâmbești în ziua de azi? La copii. De fapt, el chiar le zâmbește copiilor. Și chiar și bătrânilor. Îi place să fie prietenos cu toți oamenii. Le zâmbește chiar și altor bărbați uneori. Diferit. Ba nu, nu faci asta. Face asta dacă are motiv. Dacă înțelege aiurea ce au spus sau dacă se bagă în fața lor din greșeală, genul ăsta de motive. Le zâmbește, da. Rivalilor și inamicilor. Urăști bărbații mai mult decât mine, spune Naomi. Ceea ce evident că‑i adevărat, din moment ce ea se culcă cu ei pentru că așa vrea. Peter se culcă doar cu oameni pe care‑i place. Majoritatea femeilor sunt, în cele din urmă, foarte ușor de plăcut. Bărbații sunt, după cum știe toată lumea, dezgustători. Nu toți: tatăl lui nu, el nu era așa. Iar Ivan? Diferit. Înainte se gândea că e una dintre creaturile acelea asexuate despre care citești prin cărți. Un soi de amibă care plutește într‑un borcan. Apoi Peter a adus acasă la cină o anumită iubită și l‑a prins holbându‑se. Ah, fratele tău e un pic ciudat, nu? Da, îmi pare rău. Cred că te place. Mai târziu, desigur, a mers la facultate, s‑a împrietenit cu fete. Dar prietenele lui sunt… mă rog. Nu, continuă. Sunt cum? Urâte? Nu, arată chiar drăguț, dacă se poate spune asta. În termeni de simetrie facială, unele sunt chiar atrăgătoare. Au gusturi proaste, atâta tot. Naomi ar fi furioasă. Și mai ești și snob pe deasupra. Dar e snobism? Nu mă refer la bani, n‑are legătură cu asta. Pantaloni de trening negri strâmți pe gleznă, fără elastic, ea urăște elasticul. Și urăște și orice cade până la genunchi. Privirea ageră. Prietenele lui Ivan nu sunt urâte, chiar deloc, dar simțul modei. E criminal. Și expresiile, gesturile lor. Poate că e snobism, dar de un alt fel. Niște tinere extrem de inteligente, desigur. Matematiciene și jucătoare de șah. Niciuna dintre ele interesată de Peter, iar sentimentul e reciproc. De fapt, dacă stă să se gândească mai bine, unele sunt probabil îndrăgostite de fratele lui. Zâmbește în sinea lui când își dă seama. Sentimentul n‑a părut niciodată să fie reciproc, dar ce știe el. Totuși, l‑a prins holbându‑se atunci la superba Giulia. Cu bluza ei din mătase verde, cu trei nasturi de sus desfăcuți. Din sidef. Râzând cu dinții albi, cu un hohot roman adevărat, zgomotos. Trece de Christ Church acum, luminată noaptea, cu zidurile din piatră albicioase, un galben cenușiu. Îi scrie: Aproape am ajuns. Nu n‑am mâncat, tu? Și cum rămâne cu ea. Sylvia. Îl depășește complet. Nu e atât de atrăgătoare, de fapt, n‑a fost niciodată. Face ca frumusețea altora să pară excesivă. Chipul ei mic și comun. Desigur însă că hainele sunt mereu potrivite. Uneori îi dă idei pentru cadouri pe care ar putea să i le ofere lui Naomi – pulovere pe gât, eșarfe din mătase colorată, un pardesiu până la gleznă. Și abia după aceea își dă seama cât de nepotrivit ar arăta: o tânără drăguță, îmbrăcată ca o doamnă în vârstă. Demodată, pudică. Sylvia nu arată niciodată așa. A mers la una dintre prelegerile ei din primăvară. O femeie zveltă, în fața sălii, care vorbea despre tipurile de proză din secolul al XVIII‑lea. Fiecare pereche de ochi era fixată asupra ei. Vocea foarte clară și gravă. Contralto. Niciun alt sunet nu se auzea în sală. Când a încheiat, toți au izbucnit în aplauze, două sute sau poate chiar mai mulți, iar ea a zâmbit și a dat din cap, probabil că era obișnuită cu asta. Carismă pură. L‑a făcut să vrea să spună: O cunosc. E fosta mea iubită. Ce stânjenitor, imaginează‑ți. Dacă ți se pare că e interesantă când vorbește despre ficțiunea romantică britanică, ia încearcă s‑o faci să se culce cu tine. Deși asta nu se mai poate. Ea nu mai poate. Durerea e prea puternică. Telefonul îi vibrează iar. Ea a găsit o masă la un restaurant italian din Temple Bar, i‑a trimis locația, cum i se pare? Îi răspunde: Ne vedem în 5. Lord Edward Street pe timpul nopții, înaintează spre poarta facultății. Scena iubirilor de altădată, a petrecerilor cu beții. Patru dimineața, când ți se face rău undeva în afara magazinului Mercantile, îți amintești. O noapte din timpul bursei. Tânăr pe‑atunci. Amestecând aducerile aminte și dorințele. Căi întunecate în memorie. Cimitir al tinereții.
/
Așteptând nota de plată, continuă să vorbească amândoi în timp ce el mănâncă distrat ultima bucată de focaccia moale și uleioasă. Până să ajungă acolo nu‑și dăduse seama cât de foame îi era. Apoi draperiile grele, apa cu gheață, lumina lumânărilor, toate ca să‑ți deschidă apetitul. Iat‑o din nou: condiționarea. De cealaltă parte a mesei, ea își bea apa. Mișcarea ușoară a mușchilor sub gâtul ei alb în timp ce înghite, și apoi își așază iar paharul pe masă: Ce‑ai de gând să faci cu câinele?
O, Doamne, spune Peter. Nu știu. Christine are grijă de el până… nu mai știu până când. Vinerea viitoare, parcă a zis? Sau poate lunea viitoare. Va trebui să găsim o soluție.
Bărbatul se întoarce cu nota lor de plată, iar Peter își scoate cardul din portofel, insistând, și‑și tastează codul de securitate. Acum, după masă, se simte mai bine, e mai relaxat. Își dă seama în sfârșit cât de obosit e de fapt. Efectul prezenței ei: îi liniștește nervii. Observă și alte sentimente, cât așteaptă împreună, în căldura slab luminată a restaurantului, ca bărbatul să le aducă hainele. Crezuse cândva că viața trebuie să ducă la ceva, că toate conflictele nerezolvate și întrebările trebuie să conducă la un măreț punct culminant. Astfel de convingeri, în mod straniu neaprofundate, îi susțineau viața, personalitatea. Un atașament irațional față de sens. Totul e în regulă atâta timp cât funcționează, se ridică problema constituționalității și așa mai departe. Nu putea să meargă dimineața la muncă dacă nu credea că ceva înseamnă ceva care înseamnă altceva. Dar la ce duc toate astea. Un final fără finalitate. Bărbatul o ajută pe Sylvia să‑și îmbrace haina în timp ce Peter o privește. Mai calm acum. Pătruns de sentimente mai liniștite. În ce condiții e viața suportabilă? Probabil că ea știe. Întreab‑o. N‑o întreba.
Afară a plouat și străzile sunt umede, reflectând, în fragmente, lumina difuză a felinarelor stradale, a semafoarelor, a vitrinelor. Cutii goale de pizza zac aruncate lângă zidul de vizavi, dezintegrându‑se. Dă-mi voie să te conduc acasă. Ea își înnoadă eșarfa. Mulțumesc. Îi ia brațul. Mâna ei mică și fină, ușoară ca un fulg. Degetele în faldurile hainei lui. Erai cu Naomi mai devreme? Cum se simte? E bine. Da. Merg din nou spre Dame Street. O placi. Da. Țin la ea, foarte mult, chiar foarte mult. Aproape că vrea și, în același timp, nu vrea să‑i spună Sylviei ce s‑a întâmplat, că Naomi etc. Site‑ul etc. De ce‑ar face asta? Ca să‑i arate că totul e în regulă: ea, ceilalți, el, nimic de care să‑și facă griji. Relațiile din ziua de azi. Sau, dimpotrivă, ca să‑i smulgă puțină compasiune. Umilire sexuală, un pic de excitare, poate. Ea îl întreabă din nou despre situația locativă a lui Naomi. Proprietarii obținuseră un ordin judecătoresc înainte de pandemie, cerându‑le chiriașilor anteriori să evacueze clădirea. Ceea ce, de altfel, și făcuseră deja, nu mai rămăsese niciunul. Sylvia e de acord că, legal, ordinul nu poate fi valabil pentru chiriașii curenți, și totuși. Ce‑i oprește. Mereu există posibilitatea. Poliția Gardaí poate să arunce o privire la documente, adresa e corectă, și să le facă semn să intre. Nu merită să te gândești la asta. Dar dacă mergeți pe calea dovedirii invalidității ordinului, a scrisorilor legale etc., le dați un motiv în plus să obțină un ordin nou: și‑atunci chiar că sunteți terminați. Pentru că închirierea este de fapt ilegală, nu‑i nicio dovadă care să sugereze altceva. Mai bine șezi blând și speri că proprietarii o să uite. Oricum, la câte proprietăți goale au, probabil le‑au și pierdut șirul deja, paraziți sugători de sânge ce sunt. E o discuție pe care el și Sylvia au avut‑o de mai multe ori și sunt și de data asta, ca întotdeauna, ad idem. Ar fi fost oricum în acord, fie și numai din perspectivă ideologică, amândoi fiind membri plătitori ai aceluiași sindicat al chiriașilor, iar Sylvia conduce chiar unul dintre grupurile de lucru. Faptul că Peter a întreținut vreme de opt luni o relație sexuală și totodată financiară, în secret, cu una dintre participantele la această închiriere ilegală nu înseamnă, din punct de vedere juridico‑filozofic și socio‑politic, nimic. Nu i‑a povestit niciodată tatălui său despre ea, de exemplu, nici măcar când l-a întrebat direct. Nu, nu mă văd cu nimeni momentan, i‑a spus. Gândul că ei doi s‑ar putea întâlni i s‑a părut îngrozitor. Nu. I‑ar fi putut spune că există cineva: nimic serios, doar o fată cu care se vede. Cu ce-ar fi schimbat asta lucrurile? Cu absolut nimic. Atunci de ce să te gândești la asta? Ce rost au aceste sentimente de regret, și pentru cine? Pentru tatăl lui, pentru sine însuși? Fără rost. Era deprimat doar gândindu‑se la asta. Probabil era deprimat în general. Gândurile‑i sunt zgomotoase și tulburătoare mai mereu, dar chiar și‑atunci când sunt tăcute, e înspăimântător de nefericit. Poate că nu e bine pe plan mintal. Poate că n‑a fost niciodată. O mână mică, ușoară ca un fulg, pe brațul lui.
N‑am apucat să‑l cunosc cu adevărat, spune el. Scuze. Doar mă gândeam. E trist.
