LA ZI ÎN CULTURĂ

Relația personajului cu lumea în care trăiește și cu adulții din jurul ei, fie că sînt părinții, fie străini, are loc întotdeauna fragmentar, prin bucățele de informație pe care le aude din cînd în cînd.

Autoportretul personajului principal dezvăluie mai degrabă un antierou, un snob vanitos, cu excentricităţi old school, cu reflecţii uneori clişeistice, alteori ironice şi autoironice.

O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus.

În acest amestec, granița dintre gunoi și comoară e imposibil de trasat: lîngă minimalismul auster al lui Daniel Miller trăiesc hituri accidentale, experimente comerciale și eșecuri monumentale.

Dacă nu ești tot timpul fără efort, imponderabil, ca Pasărea Sfîntului Duh care stă să fugă, dacă nu ești în punctul ăla unde nu simți efortul, cel mai bine e să te apuci de imobiliare.

Ioana Nicolaie a scris și literatură pentru copii și adolescenți – cu mare succes la un public ale cărui exigențe dau adesea bătăi de cap editorilor.

Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate.

La Gărîna, publicul s-a lăsat purtat de muzică și cred că a simțit acea „urgență” despre care vorbesc în general în muzica și în concertele mele.

Govora e un oraș mic, unde ești mereu între vecini, iar pentru noi vecinii și vecinătățile au fost tema centrală în ultimul an.

„Vede” mai mult decît ochiul uman, dar nu îndrăznește să trieze ceea ce vede, să pună în lumină doar anumite lucruri din imensul ansamblu rezultat în urma scanării.

Alessandro Perissinotto este profesor de literatură la Universitatea din Torino și s-a aflat, în urmă cu puțin timp, la Cluj, la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, pentru o conferință și un curs de scriere creativă.

Unele texte sînt centrate pe procesul în sine al trecerii dincolo, prin înregistrarea senzațiilor ultimelor trăiri.

F1 reia tiparul narativ al marilor poveşti pop din anii ’80-’90, cele despre outsider-i solitari, romantici ai riscului, care înfruntă lumea prin tenacitate şi instinct.

Posada Rock continuă să-și cultive statutul de cel mai vechi festival rock din România, precedat de Astra Rock – ca frate mai mic, mai ardelean și mai eterogen.

Teatrul bun te obosește, dar nu te epuizează – probabil că te face să îți dai seama că ai un corp, că îl cari cu tine din sală în sală și că el primește emoțiile, uneori mai repede decît mintea.

Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune”.

Tras pe repede-înainte cu iPhone-ul, pe un buget minuscul, Kontinental ’25 este un film-schiță care știe să profite de pe urma propriilor limitări.

Bucureștiul s-a cam schimbat, nu mai zic de Partizan. Nori peste Sălăjan e mai puțin despre contrastul exotic între manea și rock și mai mult despre recuperare și remix.

Aș spune că în psihanaliză trecutul devine prezent și prezentul trecut, așa încît se poate interveni oarecum in vivo asupra trecutului pentru a-l modifica.

Proaspăt premiat cu Palme d’Or, în contextul unor tensiuni militare acute între Israel, Iran și SUA, Jafar Panahi pune sare pe o rană deschisă de zeci de ani.

Chitaristul experimental norvegian Eivind Aarset a concertat săptămîna trecută în cadrul Festivalului Internațional de Jazz de la Gărîna.

nebunia mea mă îmbrățișează acum, tînjește după buzele mele întredeschise...

Începînd din acest an, Simona Giura va prelua de la Marius Giura rolul de director artistic al Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna.

Complexul cu pricina, barierele şi captivitatea care decurg de aici alcătuiesc în percepţia bietei femei un veritabil dinozaur lingvistic.

După succesul cu Anul nou care n-a fost, nominalizat la European Film Awards 2024 și cîștigător a zece trofee la Premiile Gopo, Bogdan Mureșanu mai scoate un as din mînecă.

Festivalul este deopotrivă al oamenilor locului, care astfel au ocazia de a-și prezenta locurile și produsele, și vizitatorilor care doresc să le descopere.

Împărtășesc acea viziune ce favorizează ruptura și o anumită formă de violență camuflată în discursul lor, indiferent dacă aceasta este îndreptată către spațiul intern sau către exterior.

Poate de aceea ajungem să ne aranjăm viaţa în termeni de funcţionare, nu de sens. Să căutăm soluţii rapide în loc de întrebări grele.

Albumul probează evoluția constantă a label-ului, dar și faptul că muzica electronică rămîne una dintre formele de artă contemporană cele mai provocatoare și inovatoare.

Poate nici un alt critic cultural din secolul al XVIII-lea nu a contribuit mai mult la demonstrarea teoriei că buzunarele sînt o caracteristică notabilă a costumului decît Jonathan Swift.

Mă gîndesc atît de mult la propria copilărie, încît e ca și cum aș retrăi-o. Știu că nu este un lucru bun pentru mine sau pentru familia mea.

Bisturiul este feminist, adică, aici, conștient de rolul jucat de standardele de frumusețe în oprimarea femeilor de-a lungul istoriei și de multitudinea de traume invizibile pe care le-au provocat.

Cealaltă surpriză daneză, OTOOTO, lucrează în alt spectru energetic. Apelează frecvent tot la instrumente de suflat.

...această generozitate despre care de altfel oamenii spun că e monumentală...

Cred că pentru un scriitor e un adevărat dezastru să se nască într-o limbă mică – e ca și cum ai alerga maratonul cu șanse net inferioare celorlalți.

Am pomenit de distopie fiindcă exact asta e romanul lui Radu Vancu, în esență, un Paradis pe dos, un infern dantesc ajustat cu evenimente recente.

Personajul principal descoperă că întreaga ei viaţă e transformată, în timp real, într-un serial generat de AI, pe baza activităţii sale online.

Pulp a fost mereu un colectiv la marginea curentului. Deși a prins ceva coperți NME, n-a apărut ni-ciodată imprimat pe aia care, cam stupid, a contat mereu.

Dacă managementul cultural nu este pasiunea sau sarcina mea principală, cred că este foarte bine să ai experiență în toate domeniile pe scena independentă.

A fost o mare surpriză să fim printre cei 16 finaliști din 2.700 de înscrieri, fiind o selecție la care nici nu am îndrăznit să visez.

Asta nu a făcut decît să mai contribuie cu un strat la poveste, dar și la violența vizuală de care vorbiți.

Cred că nu e atît de important unde ne naştem..., mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali.