LA ZI ÎN CULTURĂ

Cred că pentru un scriitor e un adevărat dezastru să se nască într-o limbă mică – e ca și cum ai alerga maratonul cu șanse net inferioare celorlalți.

Am pomenit de distopie fiindcă exact asta e romanul lui Radu Vancu, în esență, un Paradis pe dos, un infern dantesc ajustat cu evenimente recente.

Personajul principal descoperă că întreaga ei viaţă e transformată, în timp real, într-un serial generat de AI, pe baza activităţii sale online.

Pulp a fost mereu un colectiv la marginea curentului. Deși a prins ceva coperți NME, n-a apărut ni-ciodată imprimat pe aia care, cam stupid, a contat mereu.

Dacă managementul cultural nu este pasiunea sau sarcina mea principală, cred că este foarte bine să ai experiență în toate domeniile pe scena independentă.

A fost o mare surpriză să fim printre cei 16 finaliști din 2.700 de înscrieri, fiind o selecție la care nici nu am îndrăznit să visez.

Asta nu a făcut decît să mai contribuie cu un strat la poveste, dar și la violența vizuală de care vorbiți.

Cred că nu e atît de important unde ne naştem..., mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali.

Cei care au pus în mișcare acest „rău absolut” erau oameni obișnuiți, oameni care au ascultat, care au urmat ordinele.

Ambele au ales să scrie despre acele limite ale trupului ce se manifestă cu precădere atunci cînd un rău, uneori intuit, alteori pregnant și agresiv, tinde să preia controlul.

Înainte să existe AI a existat birocraţia. Nu ca invenţie întîmplătoare, ci ca vis al ordinii perfecte.

DokStation e un festival cu un profil aparte, axat pe promovarea de documentare pe subiecte muzicale.

Stagnarea sau regresul pot dura decenii, în care poţi trăi cu iluzii sau poţi scrie mai departe în ideea că tot e mai bine să scrii slab sau mediocru decît să nu scrii deloc.

Scandalul a vizat exclusiv manualul de la Editura Univers și romanul Muzici și faze, publicat între timp, de data aceasta acuzația fiind de pornografie.

Problema specifică fiecărui autor de proză scurtă este să facă în așa fel ca acțiunea să releve cît mai mult posibil din misterul existenței.

Senzualitatea cumva supraviețuiește, iar noi rămînem cu ambele seturi de artificii.

O grupare jihadistă ce a preluat controlul asupra regiunii a interzis, printre multe altele, și muzica, a închis posturile de radio, a ars instrumentele muzicale.

În momentul de față fac un film care este despre sfîrșitul prezenței reale a actorilor în film, din cauza Inteligenței Artificiale.

Gabriel Păun este activist de mediu laureat ONU cu distincția Champion of the Earth.

CG n-a fost printre oameni, ci deasupra lor, ca o hologramă. Apropiații îi spuneau „Mesia”, și nu întîmplător.

Densitatea excesivă de festivaluri rock/metal ale verii (cine ar fi crezut că vom ajunge să ne plîngem de asta) obligă la o anumită specializare.

Suferința, însă, nu pare a fi devenit un tabu în România anului 2025. Dimpotrivă!

Sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor.

Penitența și vindecarea sufletului erau motivații frecvente de călătorie în Evul Mediu.

Granițele dintre rolurile de gen, aparente și în fond elastice, sînt și ele acolo, împreună cu ceea ce, foarte greu observabil fiind, e totuși întotdeauna determinant și decisiv.

S-ar putea ca adevărata întrebare să nu fie ce putem face cu tehnologia, ci în cine ne vom transforma cînd ea va face totul în locul nostru.

Sesiunea Ibex Band din acea complicată noapte de vară etiopiană este, în același timp, un document istoric și o operă muzicală.

Am vrut să deconstruiesc teatrul așa cum îl știu majoritatea spectatorilor, să îi mut din sală în spațiul unde actorii stau mai mult decît în sufrageria de-acasă.

Nu se poate spune că autorul urmărește un efect emoțional gradual, dimpotrivă, fiecare poem are aceeași intensitate zdrobitoare, abruptă.

Este exact acea doză de imprevizibil aleatoriu care vine să arate că, dincolo de convenție, realitatea tot ca ea face.

Numele lui Cosmin Florea apare în spectacolele lui Radu Afrim și, cel mai recent, în ale Alexandrei Badea la Teatrul Național din București.

Nu degeaba perioada în care se petrec majoritar evenimentele din roman e numită „anul Orwell”.

În general totul pare croit pentru cea mai predictibilă serbare de sfîrșit de an a pop-ului.

„Înspăimîntătoarea dulceață a apartenenței”, care se referă la imposibilitatea de a pleca la oraș, de a face studii sau măcar de a lucra într-un loc mai bun.

Bobi Pricop a folosit imersia sonoră cu un format binaural pentru a conecta publicul la mintea, emoțiile și afectul personajelor.

Timpul din Cartea lui Cezar nu curge, ci se revarsă în straturi. Nu e o succesiune de evenimente, ci un sediment afectiv.

Aici și oriunde altundeva în Turcia, oamenii țin televizoarele deschise pentru a urmări și a fi la curent cu tulburătoarele decizii politice ale acestor zile.

Unele panseuri sapienţial-naratoriale ar putea în egală măsură izvorî din murmurul unui înger grijuliu sau din gura unui demon cinic.

Văzînd The Brutalist, nu am putut să nu fac legătura cu Imposibila iubire, capodopera lui Constantin Vaeni, ecranizare după romanul lui Marin Preda.

Restul pieselor sînt închinate tuturor romanticilor avizi după bomboane, glazuri și ghiocei.

Dosarul de supraveghere al Hertei Müller dezvăluie informaţii impresionante despre tacticile, metodele şi tehnologiile folosite de Securitate.

Proiecțiile legate de viitor sînt puse în legătură cu frica de necunoscut, cu temerile legate de noua ordine sufletească și emoțională.