Raffaele Cataldo a studiat limba și literatura engleză la facultate, iar apoi a absolvit programul de storytelling la Scuola Holden din Torino. Fragmentul de mai jos face parte din romanul său de debut Di me non sai (2024) care explorează obsesia unui bărbat pentru un tînăr.
Există persoane pe care nu le-ar fi putut cunoaște vreodată dacă n-ar fi fost la mijloc sexul. Persoane cu care n-ar fischimbat niciodată o vorbă, poate nici măcar o privire.
Și-a croit un alt drum prin pămîntul săpat, printre străzi lăturalnice, ziduri scunde de piatră, rînduri de măslini. Acolo, într-un întuneric albăstrui în care scapi de orice jenă, strîngerile de mînă devin imediat îmbrățișări ale trupurilor, iar pe un scaun rabatabil de mașină orice diferență dispare. Mai poate atunci să fie vorba despre rușine? După ce pielea a alunecat una peste alta? După ce sfîrcurile s-au potrivit, după ce sudoarea s-a amestecat? „Să nu te îndrăgostești” i-a spus unul dintre acei bărbați cînd îl conducea spre casă.
Erau la a doua sau la a treia întîlnire. Tînărul își amintește întunericul, interiorul încălzit al mașinii, incandescența pielii sub cămașa albă. Bărbatul parcase aproape de blocul de apartamente, lîngă sensul giratoriu cu salcia. Ramurile îi străluceau într-o nuanță verzuie ori de cîte ori trecea cîte o mașină. Probabil plecase și trenul de la opt spre Bari. Prin fantele din zidul căii ferate, lumina pătrundea intruziv.
─ Să nu te îndrăgostești, i-a spus bărbatul cît încă îl îmbrățișa.
─ Nici tu, i-a răspuns tînărul, închizîndu-și fermoarul de la geacă.
În seara aceea, tînărul nu bănuia nimic. N-avea cum să prevadă ruptura pe care acel bărbat avea să i-o provoace odată cu dispariția lui. A coborît din mașină, învăluit într-un cocon de căldură artificială care încă-l proteja de aerul rece de februarie. Străbătînd aleea, poate că deja se gîndea la temele pe care le-avea de făcut la greacă, la ce se dădea la TV înainte de cină. Între timp, în spatele lui, mașina neagră deja se îndepărtase.
„Vă prind din urmă imediat”, așa le spune mereu colegilor, dar n-o face aproape niciodată. Adevărul este că, la prînz, lui Lucio îi place să stea de unul singur în birou.
Cînd vine ora mesei, se apropie de fereastra care dă spre traficul de pe strada Capruzzi și fumează încet o țigară, adesea chiar mai mult de una.
Fum după fum, ochii lui studiază atent zidul căii ferate. În fața lui, navetiștii stau aliniați și așteaptă să vină autobuzele de după-amiază. Priviți de sus, au toți aerul unor martiri, lipsiți de-o bancă pe care să se așeze ori de un acoperiș care să-i apere de soare. În spatele lor, zidul e tapetat de afișe care înfățișează chipul mare și zîmbitor al Moirei Orfei, reprodus la nesfîrșit într-un rîs sarcastic prelung. Un marfar trece huruind, iar o femeie tresare speriată.
Printre navetiști este și un tînăr. Călătorește pe ruta Bari-Scappagrano de cel puțin patru ori pe săptămînă, iar Lucio îl observă ori de cîte ori poate printr-un văl de fum albăstrui. De îndată ce-l vede sosind, scoate țigara pe care o ține mereu pregătită în buzunarul cămășii. Îi știe deja programul pe de rost și viciul lui e setat după acest ritm.
Prima dată l-a impresionat culoarea gecii pe care o avea. O geacă impermeabilă de-un fucsia strident. De la fereastra biroului, Lucio l-a văzut purtînd-o toată luna mai. Apoi, cînd s-a făcut dintr-odată cald și tînărul a încetat să o mai poarte, a trebuit să găsească alte detalii ca să-l recunoască printre oamenii care așteptau: reflexele aurii ale părului, mersul grăbit, de parcă ar fi fost mereu în întîrziere. De fapt, tînărul ajunge întotdeauna mai devreme. Așteaptă mereu în același loc, puțin retras de ceilalți navetiști, sub un panou publicitar al unei firme de amanet.
Într-o dimineață, dînd ture în căutarea unui loc de parcare, Lucio l-a surprins cînd tocmai sosise, coborînd din stație. Geaca fucsia impermeabilă îi strălucea într-un mod aproape alarmant. Pentru o clipă a avut impresia că și tînărul l-a privit de dincolo de fereastra mașinii.
Lucio l-a văzut îndepărtîndu-se în oglinda retrovizoare, însoțit de toate zîmbetele identice ale Moirei Orfei. Apoi, a continuat să-l urmărească pînă cînd silueta lui s-a prefăcut într-o pată fucsia și pasajul subteran l-a înghițit.
Îl vedea mereu numai de la distanță. Doar o singură dată i-a ieșit în cale pe trecerea de pietoni, iar atunci coatele li s-au atins ușor. Avea privirea încruntată. Poate din cauza luminii care-i intra în ochi sau poate că era încruntat de felul lui. Lucio a remarcat atunci că tînărul avea un mic coș rozaliu deasupra buzei.
Nu departe de birou, tot pe strada Capruzzi, se află un bar care acceptă bonuri de masă. Zile la rînd, băiatul părea să fi dispărut fără urmă, nu mai apăruse în stația de autobuz, însă fix acolo, chiar în acel bar, Lucio îl întîlnește într-o dimineață de iunie.
Abia cînd îl recunoaște, numai atunci, își dă seama cît de important devenise pentru el să-l vadă. Și cît de dezamăgit fusese, în toate acele zile, să nu-l găsească așteptînd în stație.
Băiatul stă singur la una dintre măsuțele de aluminiu așezate sub portic. Citește o carte cu coperțile dezlipite, care se leagănă ușor în bătaia vîntului. E dimineață devreme. Un coleg a insistat să-i facă cinste lui Lucio cu micul-dejun, dar lui nu i-a luat prea mult să înțeleagă că fusese numai un pretext ca să-l bombardeze cu plîngeri despre șeful de birou. Face cumva să aleagă o masă cît mai aproape de tînăr. Cînd se așază, acesta ridică puțin ochii, apoi se întoarce la citit, iar din acel moment, le acordă celor doi aceeași atenție pe care le-o dă și porumbeilor ce se învîrt în jurul meselor, căutînd firimituri. Privirea lui e întunecată, concentrată, iar pleoapele tremurînde. Picioarele lui subțiri se răsucesc în jurul picioarelor scaunului.
Are o gaură în blugi.
Lucio n-are cum să n-o observe. Un mic petic de piele goală la doar cîțiva centimetri sub turul pantalonilor. Nu reușește să-și dezlipească ochii de la ea decît atunci cînd are impresia că surprinde un gest de jenă al băiatului pe sub masă.
Între timp, colegul lui a tăcut brusc și pare că așteaptă un răspuns.
─ Scuze, îi spune Lucio, sînt încă pe jumătate adormit, și-și pune zahăr în cafea. Fruntea i s-a umezit de transpirație.
Intră apoi în bar ca să plătească, se contrazic puțin cine ar trebui să facă cinste, iar cînd ies, tînărul nu mai e acolo. Măsuța de aluminiu la care stătuse lucește-n soare. Deasupra ei, un porumbel își umflă pieptul.
Mai rămîn afară cîteva minute, timp suficient pentru o ultimă țigară. Lucio nu e deloc interesat de ce spune colegul său. Cuvintele se transformă într-un amestec lipsit de sens, la fel ca graffitiurile mîzgălite pe porticuri.
Adevărul este că, în mintea lui, reapăruse imaginea acelei găuri mici.
traducere din limba italiană de George Doru Ivan
George Doru Ivan (n. 1993) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, specializarea română-italiană. În timpul studiilor de masterat, a beneficiat de o bursă Erasmus la Universitatea din Bologna.
Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse
mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.
