Pentru mine, Timișoara însemna, în primul rînd, această librărie mică, ideală și ireală, „La Două Bufnițe”. Le-au trecut pragul scriitorii români cu cărțile lor, cititorii mari și mici. Oana Maria Doboși și Raluca Selejan au creat nu doar un loc în care literatura își găsise o casă binevoitoare și generoasă, ci o comunitate de oameni pentru care cititul și scrisul contau. Dar, recent, au făcut anunțul că librăria independentă se închide. Le-am întrebat pe fondatoare cum a fost drumul și ce păstrează din această călătorie cu multe evenimente, autografe, oameni și povești.
Cum v-ați imaginat că e să ai o librărie cînd ați deschis în Timișoara „La Două Bufnițe”?
Oana Maria Doboși: Pînă să ne imaginăm împreună cum e să ai o librărie, eu mi-am imaginat o vreme cum e să ai o editură, pînă cînd nu am mai făcut-o. Iar tot ce îmi imaginam își avea originea în anii studenției mele: cei trei ani de zile la Literele din Timișoara, alături de Daniel Vighi care mi-a deschis poarta către literatura română contemporană, și cei doi ani la Paris, în care am înțeles cum se construiește cu viziune o piață de carte, de la scriitor la cititor. Dincolo de imaginație, pot spune că atunci cînd am deschis librăria am știut exact cum nu vrem să fie sau să ajungă ea. Am vrut ca librăria noastră să trăiască din vînzarea de carte, iar cînd acest lucru nu este posibil, numele de librărie își pierde sensul total. În lipsa cărții, librăria nu mai există.
Raluca Selejan: Am știut că va fi multă muncă, de la relația cu furnizorii la echipă, la cititori, autori și evenimente. Ne-am imaginat că vom vinde suficiente cărți ca să ne autosusținem din asta. Ne-am imaginat că dacă ne continuăm formarea prin documentare, participare la conferințe internaționale, schimburi de experiență cu librari din alte țări, vom produce o schimbare prin experiență și expertiză. Ne-am imaginat că, dacă ne facem treaba și dacă sîntem corecte și sincere, vom avea librăria pentru totdeauna.
Ce ați descoperit în timp?
O. M. D.: Timpurile pe care le-a trăit librăria noastră nu au fost foarte prietenoase. În primii trei ani a luat lecții de zbor, apoi cînd să își zborul, a venit pandemia. În acei doi ani, librăria noastră a fost nevoită să înoate zi de zi ca să rămînă la suprafață. În 2022 era să se scufunde și a fost salvată de subvenția de la măsura 2, un grant pentru IMM-urile afectate de pandemie. În 2023, Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii și, datorită proiectelor în care am fost parteneri, librăria a trăit cel mai bun an din toată existența ei și a reușit să supraviețuiască și în 2024. În 2025 a început să se îmbolnăvească grav și, ca să nu ne îmbolnăvim și noi, Bufnițele, a trebuit să luăm decizia pe care am luat-o. Așa cum am mai spus, Bufnițele nu dau faliment, Bufnițele închid librăria.
R. S.: Ca în orice aspect al vieții, că e personal, public sau profesional, oricît ne-am documentat, am citit, ne-am pregătit și ne-am informat de la cei care au trecut prin experiența unei librării mici, pînă nu am intrat efectiv în vortex (așa zic cînd vin la librărie, că intru în vortex) nu mi-am imaginat toate lucrurile sau situațiile care au nevoie de atenția ta. Am știut că va fi multă muncă, nu mi-am imaginat exact ce înseamnă mult. De exemplu, pînă în pandemie, am fost în librărie de luni pînă duminică de la 9 la 21, de multe ori mai devreme și pînă mai tîrziu. Îmi aduc aminte și acum prima sîmbătă din lockdown cînd ne-am sunat una pe alta neștiind ce să facem cu noul timp liber pe care îl aveam. Mi-am descoperit bucuria de a curatoria cărțile pe diverse subiecte, de a curatoria bibliotecile personale ale oamenilor, de a-i cunoaște prin ceea ce citesc fără să-mi amintesc cum îi cheamă, să știu ce au citit în ultimii ani sau ultimele luni și să le spun imediat ce le-ar plăcea. E o intimitate a lecturii care-mi va lipsi.
În ce fel s-a schimbat lumea editorială în anii în care ați avut librăria?
O. M. D.: Nu doar că timpurile nu au fost prietenoase cu librăria, dar nici spațiul în care ea a trăit nu a ajutat-o. În România, politicile publice legate de carte și educația pentru lectură sînt inexistente spre absente. Și în ciuda acestui lucru, lumea editorială autohtonă a găsit modalități de dezvoltare. Noi nu avem o lege a prețului unic al cărții și lovitura cea mai recentă e acest TVA de 11% care pentru editurile și librăriile mici și independente va fi fatal. Poate nu conștientizăm suficient de mult: prin dispariția acestor tipuri de edituri și librării, ne putem lua adio de la diversitatea culturală. Și nu cred că ne dorim asta, în lumea de azi în care orice formă de echilibru nu mai are loc.
R. S.: S-a dezvoltat segmentul literaturii pentru copii, se publică mai multe titluri pentru ei și în condiții grafice superbe. E un fel de a spune că avem și noi, ca în afară, scriitori contemporani pentru oameni mari, cum le spun eu, care au început să scrie și cărți pentru copii. Au apărut mici edituri noi, s-au lansat colecții noi. Pare că ne uităm la ce se întîmplă în afară, dar că sîntem singuri, fără un suport legislativ care să ne ajute să ne dezvoltăm – o creștere a pieței de carte prin suport legislativ ar însemna o creștere a nivelului de educație și a nivelului de trai. Vorbind acum despre asta, cînd TVA-ul la carte a crescut la 11%, mi se pare că mai bine să vedem cu toții, pe pielea noastră, ce se va întîmpla, pentru că ne va afecta. Și apoi să vorbim despre cum se va trece peste acest șoc.
Cît de greu e să creezi o comunitate în jurul unei librării, care nu înseamnă doar un magazin cu cărți?
O. M. D.: Da, e foarte important de subliniat, librăria nu e un magazin, iar librarul nu e un vînzător. Rolul unei librării, ca și al unei edituri, este întotdeauna, zi de zi, unul dublu: comercial și formator. O librărie este responsabilă pentru viața cît mai lungă a unei cărți în aceeași măsură în care este responsabilă ca fiecare cititor să își găsească un loc în lumea cărților. Cum am spus-o și la închidere, comunitatea creată de noi în jurul cărților e cel mai important lucru care rămîne. Această comunitate și-a făcut simțită prezența ca niciodată în aceste ultime două săptămîni de viață a librăriei. Luna iunie 2025, ultima lună, va rămîne luna cu vînzările cele mai mari din istoria librăriei și asta se datorează, în primul și în primul rînd, comunității de îmbufnițați.
R. S.: N-am simțit-o niciodată ca fiind ceva greu. Pare a fi simplu, dar vine cu o educație în spate, de fapt. Mă gîndesc că e datorită lui Daniel Vighi, care putea să adune oamenii în jurul literaturii vii, în jurul civismului și al democrației, cu umor, sinceritate și ferm. Am învățat (și) asta de la el. E multă muncă, de fapt, în spate. Să știi ce vrei și unde vrei să ajungi, să lucrezi tot timpul la tine, la educația ta, la felul în care te prezinți în toate aspectele vieții. N-am avut niciodată o agendă ascunsă, tot ce am vrut a fost să lucrăm cu cărțile, pentru cărți, să le promovăm și să punem umărul la creșterea pieței de carte, la educația pentru lectură, să aplicăm ce am învățat de la profesioniștii din țară și din afara ei și să trăim din asta.
De ce în alte părți funcționează lucrurile?
O. M. D.: În alte țări, lucrurile funcționează pentru că există un cadru care ajută în acest sens: politici publice, legi, anumite acorduri profesionale care se respectă, o tradiție a lecturii și a business-urilor cu cartea, doar cu cartea.
R. S.: Am făcut în acești ani interviuri cu librari din toată lumea, de la Europa la Statele Unite ale Americii, la Guatemala, interviuri care se găsesc pe canalul nostru de YouTube, în care vorbim despre meseria noastră. Am participat la conferințe internaționale ale librarilor la Frankfurt, Londra, Praga, Lisabona, Riga, printre altele, unde am întîlnit colegi cu care am dezbătut problemele de care ne lovim și care sînt, mai mult sau mai puțin, universale. Ce e diferit e contextul în care ne aflăm – aici mă refer la legislație, la numărul de cumpărători de carte din librării fizice, la o cultură a educației în ceea ce înseamnă cartea, librăriile sau participarea la evenimente. Dacă ne uităm strict la România, pentru că sîntem modele diferite de business, ne dorim lucruri diferite de la librăriile noastre și fiecare încearcă să supraviețuiască adaptîndu-se. Noi am vrut ca librăria noastră să supraviețuiască doar din vînzarea de carte, iar asta nu mai funcționează. Cu sprijinul unor legislații care există în alte țări, cu o cultură a educației pentru lectură, am putea avea și la noi mai multe librării independente, mai multă siguranță în a crea diverse modele de librării, mai multă libertate în a diversifica piața de carte.
Care a fost cea mai mare bucurie legată de acest proiect?
O. M. D.: Au fost foarte multe bucurii, nu cred că am una cea mai mare, așa cum nu am o singură carte preferată. Toate prieteniile pe care le-am legat de-a lungul acestor ani cu cei care au făcut parte din echipa noastră, cu cei care ne-au trecut pragul, cu partenerii și colaboratorii noștri, cu scriitorii care și-au lansat cărțile la noi, astea sînt lucruri care rămîn. Toate petrecerile pe care le-am făcut cu acești prieteni și mormanul de vase de spălat noaptea la 1, pe mine chiar m-au bucurat toate astea. Toți copiii care au crescut odată cu librăria noastră și, deveniți adolescenți, au ajuns voluntarii noștri de bază, cînd îi vezi pe ei știi că nimic nu a fost degeaba. Bucurie a fost cînd am văzut că profesorii noștri din facultate, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, ne-au susținut întotdeauna în ceea ce am făcut. Apoi faptul că am reușit să facem rezidența literară și că doi dintre scriitorii rezidenți au apucat să-și și lanseze la noi în librărie cărțile scrise la Timișoara: Clandestin de Marin Mălaicu-Hondrari (Editura Trei, 2024) și Restul de Svetlana Cârstean (Editura Nemira, 2025), faptul că librăria noastră a prins începutul și sfîrșitul trilogiei familiei și a memoriei, de la Copilăria lui Kaspar Hauser la Abraxas și pînă la Soarele negru de Bogdan-Alexandru Stănescu, care nu a fost la noi în rezidență, cu toate că ne-ar fi plăcut, ei bine, toate aceste cărți au avut un rol important în geografia și viața librăriei noastre. O altă bucurie e legată și de faptul că în 2023 am reușit să deschidem colțul de carte francofon în parteneriat cu librăria Kyralina și cu susținerea Centre National du Livre și a Institutului Francez din România. La care se adaugă toate proiectele pe care le-am făcut alături de Tilla Rudel, directoarea Institutului Francez din Timișoara, de la care am învățat enorm. Last but not least, o dublă bucurie, a mea personală și a librăriei: cele mai vîndute cărți din toată existența librăriei au fost cataloagele expozițiilor Brâncuși și Brauner, publicate de Fundația Art Encounters și editate de Doina Lemny și Camille Morando, alături de care am lucrat vreme de doi ani de zile neîncetat. În acea perioadă am învățat de la ele și de la Ovidiu Șandor, președintele Fundației Art Encounters, fără de care aceste două expoziții și cataloage nu ar fi fost posibile, că de fiecare dată cînd apare o problemă trebuie să existe o soluție și că nu se poate să nu se poată găsi acea soluție. Cînd ajungi să lucrezi cu oameni care te determină să ieși din zona ta de confort, să te dezvolți și să țintești sus, asta e o bucurie.
R. S.: Pentru mine, copiii care au crescut în librărie. De la cei mai mici dintre cititori care au venit constant cu părinții sau bunicii să-și cumpere cărți și să asculte povești sau să participe la ateliere de lectură la voluntarii care au venit din proprie inițiativă în timpul lor liber să ajute și să învețe ce înseamnă o librărie independentă și cum funcționează ea. Pentru mine, e cel mai frumos lucru pe care îl putem lăsa în urma noastră, o armată de cititori care au crescut în librărie.
Timișoara a fost recent Capitală Europeană a Culturii. O susținere locală a unei librării independente n-ar fi însemnat oare un proiect cultural pe termen lung?
O. M. D.: Eu cred că librăria noastră a avut parte de susținere locală. Poate că nu suficientă cît să o facă se reziste mai mult, dar toate au un final, nu-i așa? Cum am mai spus, comunitatea pe care am strîns-o în jurul cărților a cumpărat carte de la noi și s-a mobilizat. Partenerii noștri locali, aceia care sînt de încredere și cu care am colaborat de ani de zile în proiecte, la fel. Știu că multă lume a dezbătut despre cum ne-ar putea ajuta administrația locală, dar trebuie să înțelegem cu toții că și administrația, ca să poată sprijini astfel de business-uri, are nevoie de niște legi și de un cadru care să-i permită asta. Nu putem sări la gîtul unui primar că nu salvează un business privat, cînd știm că nici nu ar avea cum să o facă, nu este corect. În primul rînd, eu cred că cel mai important ar fi ca politicienii noștri să conștientizeze că o carte nu este un produs ca oricare altul, că este un produs esențial de care societatea are nevoie la fel de mult ca de alimente și ca de medicamente. Și că da, cartea trebuie să reprezinte o excepție, inclusiv cînd vine vorba de TVA. Și dacă politicienii înțeleg asta, atunci ar trebui să facă acele legi care să protejeze cartea și business-urile din jurul ei. La ora la care scriu, eu știu care sînt oamenii care chiar ne-au ajutat la modul adevărat, nu din interes și nici ca să facă paradă, ci pentru că au crezut în munca noastră și au apreciat-o. Le mulțumesc tuturor enorm, astea sînt lucruri pe care nu o să le uit nici cînd o să mă lase memoria. Așa cum știu care sînt oamenii care ne declară dragostea și ne arată contrariul, de ținut minte și asta, dar nu e ceva nemaivăzut, așa e în viață. La un moment dat apele ajung să se despartă și e foarte sănătos că se întîmplă așa. Ca să revin la susținerea locală, noi, Bufnițele, din 2020 avem și un ONG, am făcut o grămadă de proiecte în cadrul lui. Proiecte care au trecut de niște call-uri și au fost sprijinite de Centrul de Proiecte Timisoara, de Consiliul Județean Timiș, Ministerul Culturii, AFCN. Așadar, am avut parte și de susținere locală. Mai mult, acum că librăria este închisă, vom organiza prin ONG-ul nostru, de Zilele Timișoarei, o serie de ateliere pentru copii cu sprijinul Centrului de Proiecte Timișoara.
R. S.: Librăria noastră a fost parte din programul „Timișoara 2023“ exclusiv prin partenerii noștri, cei care ne-au inclus în proiectele lor, cei care au vrut să organizeze evenimente la noi, cei care au vrut ca librăria să fie prezentă în proiectele lor. M-am uitat puțin la ce se mai scrie pe Facebook cînd am anunțat că închidem librăria și am văzut comentatori care au zis că așa ne trebuie dacă ne-am grăbit să luăm bani de la „Timișoara 2023“ și nu ne-am gîndit de unde o să mai avem după aceea. Mai ales lor, dar și pentru alții care nu știu: noi nu am luat nici un ban de la „Timișoara 2023“, nu am avut nici un proiect depus, nu am fost parte din programul oficial al Capitalei Europene a Culturii – noi am fost librărie parteneră în proiectele colaboratorilor noștri. Pe de altă parte, îmi aduc aminte că atunci cînd am lucrat la Asociația Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii, cum era atunci, am văzut că în toate Capitalele Europene ale Culturii, cultura scrisă era un fel de Cenușăreasă, unele nu aveau deloc proiecte cu cartea, altele foarte puțin. Din păcate, cînd vorbim de cultura de masă, cea care adună zeci de mii de oameni la evenimente, cartea nu este generatorul unui asemenea public, de aceea e lăsată deoparte sau băgată foarte puțin în seamă. De aceea în alte țări există legislație care să o protejeze pe ea, cartea. Pentru că e necesară dezvoltării unei țări, e necesară democrației, e necesară dezvoltării personale și profesionale, e necesară creșterii nivelului de educație și nivelului de trai. Faptul că nu am avut proiecte este asumat, în mare parte pentru a evita exact genul acesta de discuții cu luatul banilor și pentru că am obosit să scriem proiecte pentru finanțare (am făcut asta ani de zile cînd am fost parte din Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, apoi cînd ne-am făcut ONG-ul ca să putem aplica la sesiuni de finanțare), nu pentru că nu am fi avut idei. Pînă la urmă, legacy-ul „Timișoara 2023“ nu e „La Două Bufnițe”. Eu văd că a rămas în urma acestui titlu cel mai bun an financiar al librăriei noastre, anul care ne-a ajutat să rezistăm și în 2024 (asta datorită parteneriatului cu Art Encounters și cataloagelor Brâncuși și Brauner, cele mai vîndute cărți din istoria librăriei), au rămas operatorii culturali din Timișoara care au avut proiecte și parteneriate în care s-au profesionalizat lucrînd la nivel internațional, a rămas un sistem de finanțare publică ce funcționează corect și care e invidiat și apreciat în același timp din alte orașe. Desigur, de la Jorge Carrion am învățat că o librărie e oglinda unei societăți, doar că nu poți în nouă ani de librărie și un an de Capitală Europeană a Culturii să schimbi legislație, să schimbi felul în care oamenii se raportează la carte și educație. Noi am avut întotdeauna o relație bună cu Centrul de Proiecte Timișoara, de exemplu acum, la Sărbătoarea Bufnițelor, ne-au sprijinit logistic și în comunicare, apoi, de City Celebration – Ziua Timișoarei, vom face ateliere de lectură pentru copii, cu sprijinul lor. Iar acest moment al depunerii armelor, în care am văzut că singura soluție de salvare e închiderea librăriei, este unul în care chiar stăm să discutăm mai mult decît oricînd despre ce poate să facă un oraș pentru o librărie independentă.
Dacă v-ați scrie memoriile cu ce scenă s-ar încheia memoriile?
O. M. D.: Exact cu scena cu care s-a încheiat și povestea librăriei, pe 28 iunie 2025, cînd am organizat Sărbătoarea Bufnițelor, care a culminat cu o mare petrecere în stradă, numită Disco Titanic, după romanul lui Radu Pavel Gheo, primul roman pe care l-am lansat la noi în librărie. Iar ultima secvență din acest fel de scenă e, ca de obicei, o ușă care se închide tîrziu în noapte, după ce toate vasele au fost spălate.
R. S.: S-ar încheia cu începutul poveștii noastre: cu libertatea de a visa, cu prima și singura noapte dormită în librărie. Cu Oana și cu mine intrînd în spațiul în care urma să fie librăria independentă „La Două Bufnițe“ cu o plasă de ronțăiele, suc și o saltea gonflabilă. Cum am umflat salteaua, cum ne-am plimbat prin spațiu, cum am început să ne scriem povestea, cum am gîndit geografia librăriei punînd bilețele pe pereții goi, cum explodam de idei și vise pe care am încercat să le punem în practică în acești nouă ani. Cu două fete care au avut șansa să încerce să-și pună o parte din vise în practică, sperînd că tot efortul lor, al oamenilor din jurul lor, al echipei de îmbufnițați va da și altora libertatea de a visa.
Ce vă doriți pentru următoarea perioadă?
O. M. D.: Cel mai important e ca în perioada următoare să terminăm de trimis toate comenzile The Last Bookshop Card, idee pe care i-o datorăm Lorenei Enache și îi mulțumim pentru asta. Apoi, vom face retururile către fiecare editură și singurul scop acum este să închidem corect cu toată lumea și să ajungem cu firma la zero. Numai atunci cînd vom ajunge la zero o să putem începe să vorbim despre ce se poate face mai departe cu Bufnițele. Librăria nu mai există, gata.
R. S.: Să încheiem frumos povestea librăriei, corect față de toți furnizorii noștri, față de toți cei care ne-au fost alături și au crezut în noi. Apoi să fug puțin undeva unde să dorm, să stau fără să fac nimic ca să mă gîndesc la acești nouă ani cu tot ce au fost ei, dar mai ales la ce am greșit ca să știu cum să nu mai fac. Mi-aș mai dori ca ceea ce a fost librăria independentă „La Două Bufnițe“, cu toată povestea ei, să genereze cîteva schimbări care să ajute mai mult piața de carte și educația pentru lectură. Poate să începem să luăm în serios – mai mulți profesioniști din piața de carte, dacă nu toți – Legea Bufnițelor, așa cum îi zice Adriana Babeți, legea prețului unic al cărții.
Care sînt lecțiile cele mai importante pe care le-ați învățat?
O. M. D.: Pe lîngă tot ce am spus mai sus, aș mai adăuga că am văzut încă o dată că orice compromis are o limită. Și că atunci cînd acea limită e atinsă, trebuie să spui „stop joc“, nu trebuie să ajungi să faci lucruri în care nu crezi. Apoi mergi mai departe în alt mod și fără să îți pară rău.
R. S.: Lecțiile prieteniei. Librăria ne-a adus mulți prieteni noi și vechi care ne-au susținut cu tot ce au putut ei. În același timp, alții au dispărut cînd nu ne-au înțeles oboseala sau frustrarea sau cînd au simțit că nu mai aveam ce să le oferim. Lecțiile colaborărilor. Am fost întotdeauna deschise la colaborări și am făcut multe proiecte în parteneriat. Chiar anul 2023 a fost exclusiv un an al partenerilor care au crezut în profesionalismul nostru și care ne-au inclus în proiectele lor. În același timp, am avut și parteneri care au avut nevoie doar de numele librăriei. Lecțiile pierderii. Mult timp am crezut că scenariul închiderii librăriei e un eșec personal și profesional, că dacă ajungem acolo, o să fug în lume ca Lila din Prietena mea genială de Elena Ferrante. Mi-a luat aproximativ șapte ani să înțeleg că nu e nici un eșec să recunoști cînd lucrurile nu mai merg, să îți asumi ce ești și ce vrei să fii, să oprești ceva care nu îți face bine.
.jpg)
