3300 de perechi de palme

(fragment din romanul cu același titlu aflat în curs de apariție la Editura Trei)

Mirosul de cenușă și de nisip încins se tîra în urma ei, venea dinspre colțul cu Calea Moților, unde muncitorii descărcau cu lopețile zgura dintr-o remorcă de tablă, o făceau grămadă, pe urmă, din movilă, alți doi bărbați, cu bretelele salopetelor trase direct peste umerii pîrliți de soare, o presărau în gropile din asfalt, o netezeau cu dosul cazmalelor și apoi își înfigeau din nou lopețile în mormanul din care se ridicau vaporii toxici și dulci, fără să spună nici un cuvînt. De abia cînd cel din remorcă, cu cizme de vinil, pînă la genunchi, a răsturnat o grămăjoară de grunji peste picioarele bărbaților de jos, unul dintre ei a înjurat și a dat cu lopata de asfalt.

Pizda mă-tii, băi, Fleacă.

Doctorița nu s-a întors să se uite la bărbatul cu ochelari de ebonită și părul cărunt și sîrmos care izbucnea sub o șapcă de pînză albastră, s-a mulțumit că nici unul nu o fluierase și că se îndepărtase suficient de mult ca să nu mai simtă în nări vaporii de cauciuc și de ulei ars. A luat-o pe lîngă casele joase, cu ziduri de piatră, pe deasupra cărora se defășurau traiectele complicate ale unor țevi galbene, de gaz, la fel ca și gîndurile ei. Ultima sesiune se terminase, era șefă de promoție, în față se întindea drumul larg al dispensarelor de țară, unde sfîrșeau cei mai mulți colegi dacă nu erau din familie de medici sau de securiști. Sau de amîndouă. Și într-un sat curgeau zilele lungi ale izolării, garanția deprofesionalizării, lucrul mărunt cu omul bolnav de toate cele și lipsit de posibilități, drumul egal al fiecărei zile de resemnare al unui doctor care la mijlocul vieții trebuie să admită, față de el, că a fost cîndva promițător și a ajuns un mediocru. Fără acces la profesorii din clinicile universitare, fără întruniri științifice, fără congrese, fără colegi de același nivel și, cel mai probabil, fără un bărbat pe măsură.

La țară mai pui legume, mai crești o curcă, îi zisese Codruța care n-avea nici o problemă să se ducă cu repartiție în Prundul Bîrgăului, nu depinzi de nimeni.

Eu nu mă duc să plivesc roșiile și să mă mărit cu un agronom, îi răspunsese cu ciudă.

Tu ce crezi, că lu` Dorina îi merge rău?

Fata stătuse cu ele în cameră, patul de la fereastră, se măritase și plecase la Beiuș, avea un păr frumos, blond și buclat, și-l peria la geam dimineața și seara. Își amintea cum firele ei străluceau în lumină, dar acum, de cînd o știa cu veterinarul la țară, se gîndea că buclele îi miroseau paie, a balegă și a piele umedă, de vacă. De fapt, nu mai știa ce mai făcea și cum o ducea Dorina, dar sigur nu dăduse rezidențiatul pentru că examenul național era blocat.           Ceaușescu voia să umple satele de doctori și, odată cu asta, să împrăștie intelectualii, nu ca să lumineze poporul, poporul era deja luminat și muncitor, ci ca să nu lase șomeri să se adune în orașe și să conspire împotriva ordinii socialiste. De cinci ani nu se mai ținea concursul național și generație după generație era deversată în dispensare și spitale sătești. Și odată ce ajungeai acolo, îți lua buletinul și-ți schimbau domiciliul. Și dacă încercai să te mai întorci în oraș, nu puteai să te înscrii la concurs pentru că n-aveai adresă în oraș. Un cerc vicios perfect, închis de o mînă condusă de o minte de copil.

Pentru cîțiva, însă, se întrezărea o mică salvare la sfîrșitul facultății: examenul de internat. Asta însemna că încă doi ani ar fi lucrat în spital, locul în cămin s-ar fi prelungit, în plus ar fi avut salariu, nu prea mare, totuși mai mare decît bursa de studiu. Dar cel mai important, ar fi rămas în oraș, concerte la Operă, la teatru, evenimentele de la Căminul Cultural, grădina Botanică, parcul Miko, cofetăriile de pe Avram Iancu și magazinele de stofă de pe Calea Turzii, din care Tanti îi croia fuste sau rochii de seară. Pe scurt, viața pentru care se zbătuse pînă atunci.

După sesiune n-a mai plecat acasă, la taică-său, deși căminul se închisese, dormea pe o canapea în camera mare, la Tanti, ca să învețe ziua și noaptea și să se mai strecoare în clinică, unde să mai vadă cazuri care ar fi putut să-i cadă la examen. Pe Republicii s-a întîlnit cu Renate, din Brașov, era seară, fata mînca o înghețată care mirosea a esență de vanilie. Cică se schimbau subiectele, tot ce învățase pînă atunci era de prisos. Colega i-a zis că n-o mai ia de la capăt și se întorcea acasă, la părinți și a continuat să lingă conul de înghețată, care în lumina reflectoarelor părea de plastic. Umbla vorba că șeful de comisie ar fi trebuit să fie profesorul de la Clinica 2, dar de la județeană se insistase pentru altul.

Pe la prînz tînara doctoriță și-a pus o rochie ușoară, de pînză, și o bluză albă, de poplin de mătase. Pe umăr avea o poșetă în care ținea un portofel cu 5 lei, o batistă și un stilou, iar pe degetul inelar de la mîna stîngă, inelul cu rubine pe care-l purtase maică-sa. Avansa cu pași repezi pe lîngă zidurile cu tencuiala crăpată și umărea traseul unei țevi galbene care mergea odată cu ea, sărea peste gîturi cu robinet și gulerașe de sudură, unde vopseaua pleznise și tăieturile în metal izbucneau roșii, vineții, ca niște cicatrici, și, dintr-odată, țeava de gaz a urcat peste catul unei porți și a dispărut înăuntru, apoi cîțiva pași mai încolo, a ieșit din nou pe calcanul unei case, s-a îndoit și s-a răsucit pînă a ajuns în dreptul unui zid de cărămizi, în care era decupat un cadran străjuit de o ușă cu un grilaj în formă de fagure.

Era liniște, nu se auzea nimic, toate casele stăteau cu ferestrele închise și storurile trase. Poate n-ar fi trebuit să se oprească, de fapt, nici nu s-a oprit, a ezitat, cu ochii la conducta galbenă care și-a făcut loc printr-o spărtură în zid, și-a întrerupt ritmul pașilor și s-a zgîit la poartă. Cînd poarta s-a deschis, ea a vrut să o ia repede din loc, dar era prea tîrziu. Țiganca era la vîrsta mijlocie, se vedea că pielea îi era încă bine întinsă, pe față, de pe marginea mandibulei pe gît, în jos, pînă în deschizătura cămășii înflorate, cu niște bulbi roșii, ca de bujori. Doar părul îi era argintu, strîns într-o coadă împletită, pe sub o salbă de bănuți aurii.

Stai un pic să-ți zic ceva, i-a șuierat țiganca și și-a dezvelit dinții cu spații largi.

Doctorița a scuturat din cap și, fără să vrea, s-a uitat înapoi, în capătul străzii, unde de abia se mai ghiceau siluetele muncitorilor prin aburi. Erau prea departe ca să-i sară în ajutor. Totuși țiganca nu părea periculoasă, zîmbea cald și avea o voce de sirenă, din cîțiva pași s-a apropiat de ea unduindu-și coapsele. Nu îi era frică de țigănci, nici de vrăjitorie. Știa că prin zonă locuiau ceva familii de țigani, familii de chiriași băgate de comuniști în casele vechilor boieri ca să le lase pradă degradării, și, chiar dacă nu stăteau, țiganilor le plăcea să se aventureze în centru, băteau pe la porți sau intrau pur și simplu în curte, se strecurau prin ganguri și opreau locatarii ca să le vîndă cîte ceva, oale de cositor, polonice, linguri de lemn sau mături cu fire de culoarea florilor de rapiță, ori să le facă vrăji albe sau să le citească în palmă.

Ai venit să-ți ghicesc, i-a spus țiganca cu pielea frumoasă și apoi iarăși a zîmbit sfidător.

Deși inima i se zbătea în piept și își simțea brațele amorțite, s-a gîndit că ar trebui să fie pe măsura ei de obraznică.

Nu pe mine m-aștepți.

Dar țiganca, așa cum părea ea, tot timpul pe cale să adoarmă sau se trezească, sub un nimb protector, de sictir veșnic, avea replica pregătită.

Tu ești, ai găsit drumul la mine.

N-a mai știut cum să-i răspundă, rămăsese în dreptul ei cu mîna pe poșetă, doar a scuturat din cap.

N-am bani de dat, chiar n-am bani.

Dă-mi cîți ai.

Dar chiar n-am bani de dat!, s-a trezit că a ridicat tonul la femeie.

Ți-am zis să-mi dai cît ai, a insistat țiganca.

I s-a părut că piciorul femeii a bătut aerul pe loc. Atunci a cedat și, fără nici un cuvînt, i-a întins palma deschisă.

Nu ghicesc în palmă, i-a zis cu un aer de dispreț.

Doctorița și-a încruntat sprîncenele, și-a retras brațul, dar sentimentul de respingere era doar un firicel dintr-un vînt mai tare și mai puternic ce-o izbise în față încă de cînd era mică. Sentiment hrănit pe ascuns din emanațiile toxice ale vinovăției. Încet, dar sigur, în anii de medicină ajunsese la bănuiala că dacă n-ar fi fost sarcina și nașterea ei, boala maică-sii nu s-ar fi reactivat. Dintr- dată a simțit gustul sărat al lacrimilor în mucoasa nasului, dar a încercat să-și țină firea și și-a înghițit dezamăgirea din lacrimile care nu curgeau.

Dar cum ghicești?

Ghicesc în ochi, i-ar spus țiganca, fără să clipească.

Să mă uit la tine?

Nu, să te uiți, așa, peste capul meu, uite încolo, i-a arătat femeia peste umăr.

S-a uitat peste umărul ei în curtea care se căscase prin poarta deschisă, o curte umbroasă, cu frunze cărnoase și flori alb trandafirii de castani și ziduri ruginii care se scurgea, ca printr-o pîlnie într-un con de întuneric, și a așteptat. Și a așteptat. Într-un final țiganca a vorbit, i-a spus ceva în șoaptă, parcă ar fi fost un adevăr trist și nu voia să o dea de gol.

Nu locuiești aici, de fapt, i-a zis.

Fie, să zicem, s-a gîndit, erau șanse la jumătate să nimerească adevărul, putea să stea sau să nu stea în cartier. Nu era cazul să se mire prea tare, viitorul din gura țigăncii de abia atunci începea și ea era nerăbdătoare să îl afle. Dar înainte de asta țiganca a făcut un ocol dureros prin trecut.

Bine. Și ce mai știi de mine?

N-ai un părinte, i-a zis tărăgănat, aș zice că e mama, că ești orfană de mamă.

Atunci senzația de respingere din burta ei s-a transformat într-un pară de foc, i-a mîngîiat cu flacăra uterul și mațele și i-a urcat în coșul pieptului. Apoi ca un păianjen cu picioare incandescente i s-a cățărat pînă în gît. Îi văzuse inelul? Dacă-l văzuse și pe mîna mamei? O fi știut-o pe Mimi? Și de ce o femeie nu poate doar să dispară ca să n-o mai vezi?

Și ce mai știi despre mine?

Atunci se rostogolea viitorul, îi simțea apropiere ca mirosul sărat al unui mări ascunse după un promontoriu înalt, cu valuri gata să o izbească peste față.

O să te căsătorești din dragoste.

Asta e bine, i-a răspuns după ce și-a recîștigat răsuflarea.

Îhîî, e destul de bine, a mormîit țiganca, dar n-o să fie acum, ceva mai încolo, a stat un pic, s-a gîndit și i-a dat un termen destul de precis, peste 5-6 ani.

Ei, serios? Și ce meserie are? E agronom?, a rîs cu ușurință.

Dar țiganca nu i-a ținut isonul, părea preocupată să-l vadă bine pe bărbatul ales în privirea ei.

E un bărbat înalt și blond, subțirel, chiar slab...

Bine, bine... și numele?, a zorit-o, nu mai avea răbdare, trebuia să ajungă în fața listelor cu subiecte, apoi să se întoarcă acasă și să se pună pe învățat.

Asta nu prea văd bine, coniță, i-a zis țiganca, parcă scrie Vasile.

Hai, că ai nimerit-o, a pufnit ea, trebuie să plec.

Știu, i-a spus țiganca, te grăbești pentru un examen.

Doctorița și-a înfrînat nerăbdarea și a privit-o pe femeie cu mai multă atenție. Și de examenul de internat de unde mai știa? Dacă ar fi știut de examene, ar fi știut de cele de facultate, dar era iulie, studenții plecaseră acasă, orașul era aproape pustiu. Și-a lăsat palma pe poșetă și cu o tresărire și-a întors capul spre capătul străzii, s-a gîndit la bărbatul cu porecla Fleacă și la înjurătura celuilalt, în intersecție muncitorii încă tasau asfaltul, dar chiar și dacă ar fi strigat la ei, n-ar fi auzit-o.

Uite cum facem, ia-ți toți banii din poșetă și bagă-i în batistă. Adună batista peste bani și strînge-o în pumn cîți poți de tare. Dacă banii sînt tot acolo cînd deschizi, poți să-i ții. Dar dacă nu mai sînt, fii fericită: o să iei examenul.

A trebuit să facă așa cum i-a zis femeia, pînă la urmă, nu erau decît 5 lei, bancnota cu șantierul naval străbătut de linii mici și oblice ca niște averse de ploaie, verzui, sepia și grena, babordul, tribordul, prova și bulbul etravei ale unui vapor care se îndrepta către lumea largă, scăpînd de lagărul socialist, îi plăcea să creadă că dincolo de linia orizontului se găsește eliberarea, navele erau construite ca să plece departe, nu ca să stea acolo, pe loc, bancnota de 5 lei era cea mai optimistă hîrtie, dar, în fine, mai mult îi păsa de stilou și, cel mai mult, de inelul de la Mimi. A strîns cît a putut de bine pumnul, atît de tare, că după ce și-a revenit, și îi privea pe muncitori prin perdeaua de fum și de căldură, urma unghiilor i-a rămas în podul palmei.

Uită-te la mine, i-a spus țiganca.

Doctorița s-a uitat în ochii ei negri și grei care păreau că țin înăuntru o mustrare, s-a uitat și s-a tot uitat pînă s-a adîncit în traseele conductelor galbene de gaz reflectate pe sclerele femeii, ca un labirint. Nici măcar n-a clipit, a fost tot timpul conștientă.

Gata, dă drumul la pumn, i-a spus țiganca.

A desfăcut degetele și s-a holbat la locul gol din mînă care parcă îi lăsase pielea mai albă, ca și cum s-ar fi bronzat cu umbră. Nu și-a putut reține un șuierat de mirare și de furie.

Mi-ai furat banii, i-a spus cu ciudă.

Eu?, a făcut femeia ochii mari. Duhul Sfînt!, i-a arătat cu degetul arătător în sus, doctorița a urmărit direcția degetului, s-a uitat și ea spre cer, încercînd să-l indentifice pe duh printre firele de telefon trase de-a latul străii, între acoperișuri, apoi a auzit poarta de fier, grilaj în formă de fagure, trîntindu-se, și cînd și-a coborît ochii, țiganca dispăruse.