Nu-i nimeni care să semene cu tine

Ajda Bračič (n. 1990) este arhitectă, curatoare, editoare, publicistă și scriitoare. În 2021, a fondat Kajžo, o organizație non-guvernamentală dedicată promovării și educației în domeniul reabilitării arhitecturale. Ca editoare și scriitoare, colaborează cu diverse instituții media slovene din domeniile arhitecturii și culturii. În 2022, a debutat ca scriitoare cu volumul de povestiri Oameni zburători, distins cu Premiul Kritiško Sito (Alegerea criticilor) și Premiul Maruša Krese pentru proză scurtă și nominalizat la categoria „Cel mai bun debut literar sloven din 2022”.

Povestirile din volumul Oameni zburători au în comun contactul lor cu vieți străine, încă netrăite: astfel, aceste copii se desfășoară în interiorul poveștilor, în alte povești deja scrise, precum și în viața reală. Firele narative, marcate de scurtcircuite și de posibilități deschise, plutesc printre ruinele din oraș asemenea unor cabluri de electricitate. Protagoniștii visează adesea la viețile pe care și-ar dori să le trăiască și care le trec prin fața ochilor ca niște năluci, uneori chiar ca niște alternative perfect tangibile.

Mi-ai zis asta cîndva ca să mă flatezi, așa cum o zic îndrăgostiții în filme. Dar știam încă de atunci că te înșeli. Oricine îi seamănă cuiva și oricui îi seamănă un altul. Se spune chiar că fiecare pe pămînt are măcar un dublu, iar eu știu sigur că am: am întîlnit chiar trei.

Prima a fost Majda, o femeie înaltă care a venit la noi să semene porumb. Bucata de pămînt de lîngă casa în care am locuit cînd eram mică i-a revenit ei – casa se afla pe un mal înclinat, dedesubtul căruia era un cîmp. Timp de un an a trecut pe la noi de mai multe ori cu un tractor și cu un un cățeluș border collie pe nume Stela. Cît timp Majda lucra, Stela stătea alături de ea în cabină sau pîndea pe la marginea terenului șobolani de apă și șoareci de cîmp.

Majda era cu vreo treizeci de ani mai în vîrstă decît mine, dar era clar că era dublul meu. Cu toate că trăsăturile ei erau puțin mai ascuțite decît ale mele, fețele noastre erau complet identice. Avea gropițe în obraji, la fel ca mine, iar o dată m-a lăsat să i le ating cu vîrful degetului. Mai întîi pe ale ei, și apoi pe ale mele. Mă uitam de pe mal cum ara pămîntul, lăsînd în urmă brazde lungi. Acolo, în capăt, unde cîmpul se termina cu o pajiște mlăștinoasă, tractorul făcea un viraj semicircular, elegant, și așa am învățat un nou cuvînt: hotar. Cînd termina lucrul la cîmp se oprea de obicei acasă. Ședeam afară pe bancă, sub vie, fiecare cu paharul aburit de ceai cu gheață în față. Deasupra pîrîului se strîngeau roiuri de musculițe mărunte, formînd nori diafani. Părinții mei stăteau de vorbă cu Majda, iar eu aveam voie să mă joc cu Stela.

Nu știu dacă Majda își dădea seama că era dublul meu. Sau poate eu eram dublul ei? Pe atunci mi se părea clar că înțelegea legătura specială dintre noi.

Fuma pipă – imaginează-ți! Cînd era foarte cald se așeza lîngă casă, la umbră și scuipa pe pietriș bucăți de tutun tăiat grosolan. Cu un tricou lăbărțat și cu pălăria de paie pe cap arăta ca o vagaboandă sau ca o vrăjitoare din basme. O priveam dintr-o parte, pe sub sprîncene, așa cum se uită copiii la lucrurile care le plac, sau care îi atrag. M-a chemat la ea.

– Am ceva pentru tine. Și a scos de undeva un cuțitaș mic. Era retractabil și avea lama cam tocită. Pe mîner strălucea argintie o cruciuliță.

– Dacă ți-l dau, promiți să nu spui nimănui despre el? S-a aplecat foarte aproape și m-a învăluit mirosul ei de transpirație și pămînt.

Am încuviințat din cap. Eram convinsă că părinții nu aveau să mă lase niciodată să-l păstrez. L-am ascuns imediat în buzunar.

– Bravo, a dat din cap Majda și s-a ridicat iar.

– Ia spune-mi, a zis ea, ce o să te faci cînd o să fii mare?

– Cînd o să fiu mare, o să fiu tu, i-am răspuns fără ezitare.

A chicotit și s-a uitat la mine încruntată.

– Sper că nu vorbești serios, a spus.

Îmi plăcea mult cum rîdea: cu capul dat mult pe spate și cu palmele pe genunchi. Era complet diferită de oamenii din împrejurimi, care erau ori bătrîni și suspicioși, ca bunica, ori tineri și mereu speriați, ca părinții mei. Cît timp munceau la cîmp, se duceau la lucru, sau chiar atunci cînd se strîngeau pe la cîrciuma din sat, ori cînd răsuna clopotul în turla bisericii, se uitau sfioși în sus și își luau repede rămas bun. Deseori, după-amiezele, izbucneau furtuni care se năpusteau dintr-odată peste cîmpie și loveau parcelele cu pumni grei de grindină. Îmi amintesc acum de acele vremuri după scîrțîitul bicicletei tatei pe drumul desfundat care ducea la stradă și după fumul subțire care se strecura prin ușița din față a cuptorului cu lemne. Toată vara aveam încheieturile înflorite de la tăieturile ierburilor ascuțite și de la pișcăturile de insecte. Asta era de fapt tot ce știam: casa, furtuna, clopotele bisericii în depărtare. Aveam impresia că avea să fie mereu așa. Majda nu s-a căsătorit, nu a avut niciodată copii. Avea grijă de tatăl ei în vîrstă. Cînd acesta a murit, într-o zi, ea plecat pur și simplu. Dacă mă gîndesc bine, acum am cam aceeași vîrstă pe care o avea ea, cînd a dispărut. A lăsat casa goală, porumbul i se îngălbenea pe cîmp, iar căprioarele veneau să-l roadă dimineața devreme. A luat-o și pe Stela, și așa am știut că a plecat fiindcă așa voise ea.

A doua oară a fost o simplă coincidență. S-a întîmplat la scurt timp după ce am absolvit facultatea și noi doi abia ne cunoscuserăm. Luam împreună prînzul și cina, ca și cum am fi fost adulți. Asta mi-a plăcut la tine: manierele, responsabilitatea. Pe atunci locuiam deja la bloc, într-un apartament mic, cu două colocatare și cu fumul de țigară impregnat în perdelele de dantelă. Mă gîndeam îndelung la viitor, la planurile mele și la unde voi fi vineri seara, dar nu neapărat în ordinea asta. Îmi notam cu sîrguință pe hîrtie visele, crezînd că-mi vor dezvălui ceva important.

Am observat-o la capătul raionului de produse congelate, în fața vitrinei frigorifice cu înghețată. Știi bine cît îmi plac cornetele de înghețată cu alune – voiam să-mi iau unul, dar ea nu se mișca de acolo. Am trecut stînjenită de cîteva ori pe lîngă legumele congelate și am așteptat să se îndepărteze. Arăta exact ca mine, numai că purta o haină de lînă deschisă la culoare, cu motive intercalate în diferite nuanțe. Foarte aranjată, cu bijuterii alese cu gust și o poșetă solidă de piele. Era cu un copil – un băiețel de vreo patru, cinci ani. Cu o mînă ținea coșul de cumpărături, iar cu cealaltă îl mîngîia absentă pe cap, în timp ce el stătea lipit de picioarele ei. Fermecată și temătoare, m-am apropiat încet de ei, așa cum te apropii de o pasăre rară. Nu m-a observat.

Apoi a deschis congelatorul și a întins mîna după înghețată, astfel încît profilul ei a început să strălucească în lumina slabă a neonului. Ne-am uitat una la cealaltă prin ușa de sticlă a vitrinei. Fața ei se suprapunea perfect pe chipul meu translucid, reflectat pe sticlă. A zîmbit și mi-a făcut semn cu capul. Era clar că era o persoană din acelea care știu mereu ce să spună. Pe obraji i-au apărut niște gropițe. Părea că se pregătește să-mi spună ceva, dar apoi a întors privirea, iar eu am mai făcut un pas. A închis ușa congelatorului și a dispărut împreună cu băiețelul, după rafturile cu băuturi.

A fost oare o șansă ratată? Nu uita, mereu există posibilitatea ca firele vieții să se încrucișeze și, accidental, să aibă loc o substituire.

Am fost tentată să merg după ea, să o invit la cafea, să o întreb ce voia să-mi spună – dar mi-a fost frică. Am rămas pe loc. Cînd în sfîrșit m-am dezmeticit, mi-am dat seama că luase ultimul cornet de înghețată cu alune.

Faptul că mai exista o a treia s-a dovedit chiar iarna trecută. Într-o dimineață, i-am văzut fotografia în ziar, printre alte știri. Din nou era prezent zîmbetul bine cunoscut, pe care obrajii îl încrețesc în gropițe, părul și nasul meu.

Ți-am arătat-o – Da, mi-ai spus și ai curățat cu lingura iaurtul rămas în pahar, chiar seamănă cu tine neobișnuit de mult.

Articolul vorbea despre un premiu, pe care i-l dăduseră pentru merite excepționale în domeniul științei. Era biolog și, după cum reieșea din articol, unul de renume. În sufletul meu se amestecau invidia și curiozitatea.

Nu m-am putut abține: am căutat pe internet tot ce se putea despre ea. Am citit chiar și cîteva articole de specialitate pe care le-a scris: despre migrația păsărilor pe traseul Bosfor – Suez și despre alimentația prepelițelor. Cîteva zile mai tîrziu urma să țină o prelegere la universitatea din oraș.

Zi și tu, cum sa nu mă duc? Eram curioasă să văd cum arată în carne și oase. Voiam să văd dacă și ea avea să se recunoască în mine. Avea să fie dezamăgită? Îmi făceam scenarii în minte despre cum avea să decurgă întîlnirea cu ea. M-am tot uitat la fotografiile de pe internet, într-una hrănea un cimpanzeu mic, pe care îl ținea în brațe, în alta urca pe munții Dolomiți sau privea apusul soarelui, pe o plajă cu nisip. Arăta fericită. Arăta bine. M-am întrebat dacă arătam și eu la fel de bine. Sigur că da, mi-ai zis la plecare, mi-ai atins ușor obrazul cu buzele și ai închis cu grijă ușa în urma ta. Apartamentul dimineața suna gol, mohorît.

În sală, pe niște scaune cu tapițerie gri, se plictiseau niște universitari. În rîndul din față, un bărbat tînăr, cu barbă lungă și ochelari, se ocupa de aparatul de fotografiat. Prelegerea a început cu întîrziere și mă așteptam ca luminile să își reducă din intensitate. În schimb, în lumina de neon pătrunzătoare a becurilor din tavan, mă simțeam periculos de vizibilă. M-aș fi refugiat într-un colț, dar erau puține locuri, iar public, și mai puțin. A durat ceva timp pînă am observat-o. Era deja acolo, în rîndul al doilea. Se uita peste notițe și, din cînd în cînd, își aranja părul. După cîteva minute s-a apropiat de ea un domn mai în vîrstă, cu o jachetă în carouri și i-a atins ușor cotul. Era semnul că trebuia să înceapă prelegerea.

Nu știu nimic despre prepelițe. Pe ecranul proiectat se înșirau grafice, tabele și desene precise cu penele de zbor. Vorbea pe un ton ferm și, din cînd în cînd, schița cîte un zîmbet. Așteptam să ni se intersecteze privirile, să mă observe cumva în ultimul rînd, pitită în spatele spătarului gri al scaunului. Nu s-a întîmplat. Nu deslușeam cuvintele pe care le pronunța, îi urmăream doar tonul vocii, de parcă mi-ar fi putut dezvălui ceva despre viața ei. Unde s-a născut? Își amintește de norii prevestind furtună adunați deasupra orizontului, pișcăturile de țînțari și păsările zburînd la înălțime mică? Îi place, oare, înghețata de alune? Unde ni s-au separat drumurile? Cînd naiba am greșit?

Cînd prelegerea a luat sfîrșit, m-am furișat afară din sală și, la intrare, mi-am aprins o țigară. După o vreme a apărut, însoțită de fotograful cu barbă lungă și de încă cineva care asistase la prelegere. Au stat de vorbă ceva timp pe trotuar, apoi au început să-și ia rămas bun. Am luat-o după ea de-a lungul străzii, prin parcul înzăpezit, pînă la gară și, în cele din urmă, pînă la tren. Mergeam cu cîțiva pași în urma ei, încă nehotărîtă dacă să îi adresez vreun cuvînt. Cînd s-a așezat pe locul ei, mi-am ales un loc fereastră, ca să-i observ chipul reflectat pe geam. Era trenul meu obișnuit: o lua spre destinația mea, iar ea a coborît la stația mea. Și-a împăturit haina peste braț și și-a aranjat rucsacul elegant pe umăr, iar eu am rămas nemișcată. Pe fereastra trenului m-am văzut traversînd un petic de zăpadă din parcare ca să mă urc în mașina noastră. Cînd a închis portiera, tu m-ai sărutat, apoi ai aprins farurile mașinii. Fulgii de zăpadă se învîrteau în rafalele de vînt.

Mai mult de atît nu am surprins, căci trenul plecase deja din stație, îndreptîndu-se spre nord. Afară se făcuse întuneric, iar în scurt timp traversam niște ogoare. De o parte și de alta se întindea cîmpia, iar orizontul se pierdea în amurg. Am dat de cuțitașul Majdei în buzunar. Era suficient de ascuțit, ca să-mi pot cresta inițialele în lambriul de lemn de sub fereastră, așa, ca o poznă. Apoi mi-am scos pantofii și mi-am întins picioarele pe scaunul de vizavi, lîngă Stela, care ridicase întrebător capul. Zgomotul monoton al trenului mă îndemna la somn și mi-am înfundat mai tare peste ochi pălăria de voiaj ponosită. Înainte să mă fure somnul, m-a fulgerat un gînd: de fapt, nu știu unde e următoarea stație.

traducere din limba slovenă de Sergiu Lozinschi

Sergiu Lozinschi este licenţiat ȋn Filologie Spaniolă și Rusă al Universităţii din București și masterand la Masterul de Studii Hispanice de la aceeași instituţie. A studiat limbile polonă și slovenă ȋn cadrul Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București și a urmat cursuri de aprofundare a acestora la universităţile din Katowice, Poznan, Ljubljana și Maribor. Ca masterand, a beneficiat de o bursă de un semestru la Universitatea Complutense din Madrid. A publicat articole de socio-lingvstică, traductologie și literatură comparată, precum și traduceri de fragmente literare din limbile spaniolă și rusă.

Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com