Garduri vii

Maria Karpińska (n. 1988) este scriitoare și critic literar. A debutat în 2020 cu volumul de proză scurtă Garduri vii, pentru care a fost distinsă cu Premiul „Cyprian Norwid“. Tot în 2020 i s-a acordat și Premiul „Cracovia, Oraș al Literaturii UNESCO“. A absolvit Facultatea de Arte Liberale a Universității din Varșovia și a participat la numeroase ateliere literare. A beneficiat de burse din partea guvernului polonez și a celui italian, desfășurînd activități de cercetare la Universitatea din Pisa, în pregătirea tezei sale de doctorat privind identitatea narativă. În calitate de critic literar, publică frecvent cronici și eseuri despre proza străină, în principalele reviste culturale din Polonia.

Garduri vii reprezintă povestea unui om a cărui identitate se construiește prin intermediul narațiunii – el există doar în măsura în care povestește, motiv pentru care istoria lui devine istoria lumii pe care o umple cu desăvîrșire. Micropoveștile individuale pot fi explorate separat, iar fiecare dintre ele te lasă să redescoperi perspectivele și dimensiunile umanității. Citindu-le, ai senzația – la fel ca în cazul operelor celor mai mari autori cehi, precum Pavel sau Hrabal – că sînt neforțate, parțial desprinse de lumea literară, fără a se baza pe o realitate și un timp anume.

Prolog

Pot să scriu orice. Orice ați vrea. Anunț, pamflet, contract de parteneriat public-civil. Orice. Spuneți ce, iar eu scriu. Cîteodată stau un pic să mă adun, dar nu mult. Cîteva secunde, cel mult cîteva zeci, dar apoi totul erupe ca o avalanșă de cuvinte dintr-un vulcan literar. Veți fi surprinși de șuvoiul ce țîșnește din mine. Mă așez, deși, din auzite, unii scriu în picioare, eu totuși mă așez, iau creionul, stiloul, pixul sau ce mai aveți și scriu. Și veți fi mulțumiți. Promit.

         Vă mărturisesc sincer că toată viața mi-am dorit să mă ocup exact cu asta. Scris la comandă. Cineva să-mi sugereze subiectul, iar eu, una-două, să mă așez (probabil unii stau în picioare, dar eu mereu mă așez!) și să scriu. Dar nu există o astfel de meserie, nimeni nu vrea să dea bani pe așa ceva. Jurnalist? Nu, nu, jurnalist nu e totuna. Jurnalistul nu primește cuvinte-cheie, jurnalistul primește întreg universul de teme și discută, aprofundează, întreabă politicos, critică, arată cu degetul. Și nici nu scrie chiar despre orice. Despre abuzurile de putere, corupție, gropile din asfalt, nepotism, scandalurile cu gunoi, șomajul din orașele mici. Pe cînd eu? Ei bine, citînd din clasici, pot doar să spun stînjenit (și n-o să repet de trei ori), că mă doare în cot de orașele mici.

         Nu există o astfel de meserie și basta. Mai ușor poți cîștiga făcînd pe statuia în piața publică decît fluturînd o hîrtie într-o parte și-n alta după comenzi. Trebuie să te împaci cu ideea – cel puțin așa mi-au zis întotdeauna părinții, căci, în treacăt fie spus, încercări de a face avere în această profesie avusesem de timpuriu. La onomastica bunicilor, unchilor sau a verișorilor, mă învîrteam printre fustele largi și clinchetul ceștilor, așteptînd ca vreuna dintre mătuși să mă observe și să mă ciupească de obraz. Poate părea ciudat, dar întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, vreuna dintre femei mă ciupea de obraji, căci soarta m-a înzestrat cu o față excepțional de rotundă, numai bună de apucat între degete. Chiar și azi am uneori impresia că femeile mă țintuiesc cu privirea în tramvai sau la poștă, abia abținîndu-se să nu mă ciupească. Cum se vede, în pofida perilor aspri care-mi năpădesc pe față, obrajii mei se prezintă splendid. Să ne întoarcem totuși la subiect: cînd se întîmpla să mă ciupească, treceam la atac și imediat întrebam dacă draga de mătușă nu era cumva interesată de literatură, într-o formă de proză scurtă scrisă la comandă. Eficacitatea mea nu dădea greș niciodată. De altfel, cine n-ar fi vrut să primească o proză artistică de la un puști de cinci ani cu fălcuțe? Scriam așadar și îmi luam răsplata, adesea cu tot cu bacșiș, deși azi știu că nu mă prețuiam destul – iată, un zlot textul.

         Pentru etapa aceea era de ajuns, căci costurile vieții erau foarte mici. Afacerea însă a început să se clatine cu timpul, făceam impresie din ce în ce mai slabă asupra mătușilor, tot mai rar mă ciupeau și tot mai slabe erau veniturile mele. Ar fi trebuit să mă gîndesc la o nouă piață de desfacere, dar, în loc să mă preocupe asta, mă frămîntau alte lucruri, la care trebuie să se gîndească oamenii la vîrsta adolescenței.

         Ceva mai mult noroc am început să am după școală. Am studiat hidrotehnică. Au fost vremuri frumoase, căci am descoperit că în branșa mea cuvintele erau la mare căutare. Oamenii care lucrează în contact direct cu țevile au adesea un enorm respect pentru literatură. Este în ei o sete de artă, sete care a devenit forța motrice a afacerii mele în scurta ei perioadă de prosperitate. Clienții și muncitorii din firma de instalații unde lucram, uimiți de capacitățile mele, îmi comandau texte, dîndu-mi adesea cele mai ciudate teme. Oda gazoductului mi-a cam dat bătăi de cap. O provocare au fost și cuvintele „popîlnic iepuresc” și „epicurism”, pe ambele a trebuit să le caut în dicționar. Pot spune cu mîndrie că am scos-o la capăt cu toate. Comenzi nu aveam prea multe, dar eram încredințat că afacerea se va dezvolta. Le notam scrupulos într-un catastif roșu cu eticheta „comenzi”, unul așa cum avea directorul întreprinderii noastre. Termenul de execuție era de o zi. Plata o încasam în avans. Muncă temeinică, prețuri accesibile, fără reduceri – așa spunea adesea directorul nostru și mă conformasem și eu acestui principiu.

         O singură dată l-am încălcat, iar consecințele le simt dureros pînă astăzi. Stăteam în stația de tramvai. Îmi amintesc că în ziua aceea totul era cuprins de arșiță, deși iunie era abia la început. Dogoarea se ridica din asfaltul moale, aerul încins era umed și îmbîcsit. Un tip stătea la colțul străzii și striga: „Hai la șosete! Șosete ieftine avem, ofertă!”. Eram absorbit complet de gîndul că o persoană putea să se gîndească la șosete pe așa o zăpușeală și tocmai atunci mi-a apărut ea în fața ochilor. Purta o rochie albă prinsă în talie cu o curea albastră. O coadă împletită, groasă, bălaie îi atîrna pe spate. Arăta ca o păstoriță care tocmai își lăsase pe pășune turma de oi. Fața nu i-o văzusem în întregime, ci numai ochii, de un albastru cenușiu. Nasul și gura și le acoperea cu un evantai cu model oriental. În loc să-și facă vînt cu el, se uita pe furiș din spatele lui, cum fac matroanele distinse la baluri, în filmele de epocă. Am privit-o îndelung și mi-am imaginat că de cealaltă parte a evantaiului se ascunde un zîmbet larg, de fetișcană. M-am înșelat amarnic însă. Chipul de dincolo de evantai era foarte serios și mult mai în vîrstă decît estimasem la început. În vreme ce eu mă străduiam s-o conving să plaseze o comandă către firma mea cu acționar unic, femeia mă cîntărea cu o privire rece, binevenită într-o zi atît de toridă. M-a ascultat ea cît m-a ascultat, după care mi-a scurtat-o:

– Exclus, stimate domnule. Eu nu citesc.

– Dragă doamnă, permiteți-mi, nimeni nu citește, important e să scrii – am declarat, dar nici asta, nici reducerea generoasă pe care i-am oferit-o nu au avut nici un efect.

Era neînduplecată, arșița se revărsa din cer și mai pierdusem și două tramvaie. Eram pe cale să mă retrag, cînd un licăr jucăuș i-a luminat privirea și, cu un surîs viclean din spatele evantaiului oriental, zise:

– Bine, fie. Comand un text de la dumneavoastră, dar nu vă dau o temă, ci o sursă de inspirație. O aduc mîine, la locul indicat de dumneavoastră.

I-am dictat adresa și am plecat să fac curat în apartament. Mi-am imaginat că are să fie un început, începutul a ceva bun și, cum îmi plac foarte mult începuturile, eram într-o dispoziție de zile mari.

         A venit chiar la amiază. Nu mai avea evantai, avea în schimb umbreluță. Japoneză, așa cum ea însăși a precizat, umbreluță japoneză originală. În spatele ei tropăia un cățel.

– Ce e asta? am întrebat, uitîndu-mă la animal.

– Inspirația, anunță și ieși îndată.

Cățelul se dovedi a fi cățelușă, deosebit de urîtă și împovărătoare. A năvălit în apartamentul meu ca la ea acasă și a început să se tăvălească pe covor, nespus de murdară fiind și lăsînd păr peste tot. În general, îmi plac foarte mult animalele, dar creatura despre care trebuia să scriu o mică lucrare în proză nu-mi stîrnea nicio simpatie. Avea o malocluzie, dinții de jos erau dezgoliți tot timpul într-un rînjet psihedelic înghețat sau mai degrabă într-o expresie agresivă. Năpîrlea, părul ei lung și gri se răspîndea prin tot apartamentul. Avea labele scurte, corpul lung și greoi. Ochii nu i se vedeau deloc, așa de păros era animalul, în ciuda năpîrlirii. Lătra încontinuu și se scărpina neîncetat, ridicînd în aer turme de cîlți.

         Stăteam și mă uitam îndelung la potaie, dar nici un cuvînt potrivit nu-mi venea în minte. M-am luptat cu ea toată după-amiaza, căci încerca necontenit să se urce în patul meu cu toată liota ei de purici. M-am dat bătut spre seară, cînd am înțeles că necunoscuta cu umbreluță japoneză nu se va întoarce și că Inspirația va dormi în noaptea asta și în toate cele următoare în patul meu.

         Cel mai urît cîine pe care l-am văzut în viața mea a trăit cu mine doisprezece ani. Am cheltuit o avere cu el, căci Inspirația suferea constant de neplăcute boli de piele. Toată viața am trudit în domeniul instalațiilor sanitare și îmi place munca aceasta, nu mă pot plînge. Dar încă visez la scrisul la comandă și, din cînd în cînd, îmi fac reclamă în ziarul local. Telefonul însă rămîne mut. Din ziua fatidică în care am întîlnit-o pe fata cu accesorii japoneze, nu am mai primit nicio misiune. Vremurile s-au schimbat, cuvîntul scris nu mai are valoare și știu că trebuie să mă împac cu ideea. Am încercat să scriu pentru mine, dar mi-au ieșit lucruri ciudate. Prea lungi și cam siropoase. Nu erau bune de nimic.

         Ieri, Inspirația și-a dat duhul. A fost bolnavă de-a lungul întregii noastre vieți în comun, iar în ultimul timp se căpătuise cu o tuse sîcîitoare. Veterinarul o diagnosticase cu tuse convulsivă, însă nu putuse să facă nimic mai mult. Tușea, horcăia, vomita biata cățelușă, transformînd apartamentul meu într-un spital de cîini, în care mă învîrteam agitat, admininstrîndu-i întruna noi medicamente. De cînd s-a prăpădit, nu mai mănînc, nu mai dorm și, cu siguranță, beau prea mult. Nu știu cum să explic asta, dar mă simt de parcă am alunecat de pe un acoperiș înclinat și numai cuvintele mai pot face ca în ultimul moment să mă salveze jgheabul. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau să spun.

         Vreau să spun că, dacă îmi dați o temă, scriu orice ați vrea. Anunț, pamflet, contract de parteneriat public-civil. Orice. Mă așez, mă gîndesc o clipă și scriu. Și veți fi mulțumiți.

Adolescența

Cînd eram copil, îmi plăcea ritmul cadențat al trenului. Avea asupra mea un efect soporific; reușeam deja să adorm după doar cincisprezece minute de cînd intram cu întreaga familie în vagon, cărînd după noi o cantitate exagerată de bagaje și mîncare. Mă întindeam cu capul pe grămada de valize sau pe coapsele plinuțe ale mamei și adormeam legănat de zgomotul roților.

Vara era în toi. Copacii verzi pe fereastră erau de o verdeață atît de suculentă, că dacă ți-ai fi înfipt dinții în ea, ar fi început să ți se scurgă seva pe bărbie. Căldurile nu reușiseră încă să pustiască peisajele de vară. Ici și colo, niscaiva căscioare, impresia de bucolic, liniște. Și toate astea, mînjite, neclare, unsuroase, ca vitrina încleiată de grăsimea sutelor de mîini ale pasagerilor și incomplet curățată de personalul căilor ferate.

Pe acest fundal, nimeni altcineva decît o copiliță. Așa o numeau toți; încă o aud pe mama pronunțînd această frază: „o să fie acolo o copiliță, să vă împăcați bine”. Și atunci mergeam cu trenul, la familia unui unchi din partea mamei sau a tatei, nu-mi mai amintesc. Pe nici una dintre persoanele care m-au găzduit atunci nu le-am mai văzut, nici înainte, nici după aceea. Ce idee a fost cu acea vacanță – nu știu, de altfel copilăria este plină de întîmplări pe care nu trebuie să i le explici copilului, nu au nicio cauză sau scop, nu le precedă nicio introducere. Fericita lume a ignoranței, ferită de grija de a lua decizii.

Îmi plăcuse cuvîntul „copiliță”, avea în el sonoritatea și veselia „clopoțelului”, ușurătatea trambulinei sau a leagănului. Nu-mi surîdea în schimb ideea de a-mi petrece vacanța cu o fată. Eram la vîrsta la care poți să petreci ore în șir prefăcîndu-te că un băț e o carabină sau o sabie, dar nu poți pretinde că o fată este un om ca oricare altul.

Se pare că oamenii se judecă pe baza impresiei din primele cincisprezece secunde. Dacă este adevărat, acea vacanță trebuia să fie una de coșmar, pentru că Angelica, întrucît așa se numea, Angelica, mi-a lăsat o primă impresie groaznică. Avea două codițe împletite, o rochie prinsă cu fundițe la umeri și extremități lungi și subțiri. Corpul, atît de slab, că genunchii și coatele arătau ca niște bulbi nenaturali pe membrele ei. Nu era totuși o stare de boală, ci mai degrabă una de trecere, prin care postura Angelicăi trebuia să capete o formă și, ca efect secundar, și masă. Avea ochii mari, nasul un pic în vînt și întreaga față exagerat de matură și serioasă, deși abia împlinise opt ani.

– Hai să ne jucăm cu mingiuța, clamă ea.

Mă irita această diminutivare, încă nu știam pe atunci că Angelica diminutivează orice substantiv și că și adulții, vorbind cu ea, încep să utilizeze aceeași limbă ciudată, ca și cum Angelica ar aparține unui alt regn, regnul ursuleților drăgălași și al balonașelor roz, în care nu se cade să vorbești decît acel neolimbaj drăguț.

M-am convins repede că, în ciuda frazelor rotunde și amabile enunțate de Angelica în dialogurile cu adulții, era o persoană crudă, ba chiar că se scălda în propria cruzime. Jocul cu mingiuța s-a dovedit a nu fi altceva decît banalul rațele și vînătorii, în care eu, un băiat mai mare decît ea cu trei ani, am fost vînat și bătut, cum se spune, măr. Îmi amintesc că exact atunci cînd, pentru a șasea oară, mingea tare m-a lovit cu o putere de care nu aș fi putut bănui vreodată un copil așa plăpînd ca Angelica, am încetat să o privesc cu acel amestec de dispreț și îngăduință pe care binevoisem să i-l acord cînd ne-am cunoscut și am început să mă uit la ea cu uimire, care, pe parcursul acelor două luni arzătoare și ciudate, a crescut, pentru ca în momentul plecării să atingă apogeul.

Angelica inventa pentru noi zilnic din ce în ce mai multe jocuri noi, iar fiecare dintre ele consta în mutilarea făpturilor nevinovate care ne ieșeau în cale sau, în lipsa lor, în schingiuirea mea. Copilul acesta naiv și pur, așa cum ar fi putut părea noul meu prieten, se uita cu o bucurie sălbatică și satisfacție la suferința pisoilor îngroziți pe care mă obliga să-i cocoț în cel mai înalt cuib de berze din împrejurimi. Uitîndu-se la ochii ieșiți din orbite ale broaștelor atîrnate pe o creangă de picioarele din spate, scoatea un hohot de mulțumire care îmi dădea fiori. „Fă un carusel de broaște”, comanda, iar eu, înghițindu-mi lacrimile, mă supuneam ascultător și, în tăcere, făceam cu un șnur ochiuri la picioarele subțiri ale broaștelor, asemănătoare pînă la confuzie cu cele angelice. I-am îndeplinit toate ordinele, făcîndu-mă culpabil de suferințe de neimaginat pentru numeroase creaturi nevinovate și riscîndu-mi propria sănătate cu ocazia asta, dacă nu chiar viața. În apărarea mea, pot spune numai că nu o dată, cînd Angelica pleca să ia o gustare sau să-și ajute la treabă părinții, mă duceam pe furiș la locul crimei și eliberam animalele de obicei deja pe moarte. Îmi spuneam că doar atît puteam să fac pentru ele.

Eram la vîrsta aceea la care viziunea pedepsei pentru păcate trezește o frică autentică, mistuitoare. În orașul natal, îndeplineam funcția de ministrant în parohia din cartier și luam foarte în serios chestiunea mîniei cerești. În fiecare seară, în loc să spun rugăciunea, izbucneam în plîns, întins pe burtă, cu fața în pernă. Mă perpeleam în chinuri gîndindu-mă la spovedania inevitabilă de la sfîrșitul anului. În darea de seamă, tot adăugam puncte noi. Lista o țineam în crăpătura dintre saltea și rama patului. Nu era zi în care să nu o scot o dată sau de două ori ca să scriu, cu un creion cu capătul din ce în ce mai ros, următorul punct. Înregistrarea greșelilor îmi aducea o alinare trecătoare, ca și cum simpla existență a listei mi-ar fi oferit speranța în iertarea păcatelor. După ceva timp însă, lungimea listei a început să mă îngrozească. De fiecare dată cînd mă simțeam îmboldit să adaug ceva pe ea, prin fața ochilor îmi trecea confesionalul, iar în dreptul lui, eu, mormăind litania nesfîrșită a păcatelor mele de pe foaia de sub nas. Pînă cînd, în cele din urmă, în timpul unei nopți nedormite, copleșit de deznădejde, am înghițit lista, tăind mai întîi hîrtia în bucățele mici. Poate speram că indigestia pricinuită de hîrtia care îmi umplea stomacul ar putea să fie considerată o formă de penitență și să slujească la iertarea a măcar cîtorva dintre păcatele mele. În adîncul sufletului știam totuși, și încă sînt sigur de asta, că nu există un astfel de Dumnezeu care să poată ierta ce-am făcut eu în acea vară.

traducere din limba polonă de Andreea Stoe

Oana-Andreea Stoe (n. 1985) este profesoară de limba română ca limbă străină. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și a studiat limba polonă la Institutul Polonez. A beneficiat de burse de studii și de cursuri de perfecționare în Franța și Polonia, în orașe precum Angers, Varșovia, Lublin și Toruń.

Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest pogram, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.