Sînge estetic

Sună a butadă, și pînă la un punct asta și e, declarația pe care Nina Cassian o face în recentul (și arhicunoscutul) documentar al Monei Nicoară, Distanța dintre mine și mine. „Nu am pierdut sînge etic, am pierdut sînge estetic”, spune ea acolo privind în urmă la intervalul în care a fost fidelă realismului socialist.

La prima vizionare, nu prea mi-a venit s-o iau în serios, căci, gîndeam, o asemenea dezerțiune conștientă de la rigorile unui rafinament literar imens n-are cum fi deprivată așa, ușuratic, din poignet, de implicațiile sale de adîncime. Că poeta a crezut genuin în cauza comunistă, nu puneam la îndoială. Au mai pățit-o și alții, scriitori la rîndul lor admirabili, de la o victimă în absolut, ca Ion D. Sîrbu, la decidenți vremelnici ca Paul Cornea sau Ov. S. Crohmălniceanu (două nume fără de care critica postbelică ar fi de neconceput).

Dar, tocmai, dincolo de ideologii și de afilieri, o anume crispare ar fi trebuit să însoțească alunecarea de la delicatețea încărcată de sugestii a unor versuri la stilistica rudimentară a altora. Dac-ar fi fost vorba de simplu oportunism sau de lipsă de talent, treacă-meargă. Dar nu. Nina Cassian a ales, tenace, o formulă pe care gustul ei cultivat n-ar fi avut cum să n-o simtă ca frauduloasă și pe care inteligența ei răzbătătoare, e de la sine înțeles, ar fi putut-o evalua exact și rapid. În 1961, însă, în martie, ea încă făcea, la Sinaia, astfel de looping-uri demonstrative: „Nina, după plecare, întreține societatea cu înalte principii moralo-politice; tot ce derogă de la principiile comunismului nu poate exista, este exclus să existe o valoare reală estetică dacă cel ce o creează nu se conformă celor mai înalte principii. I se opune realitatea, non-valorile coexistînd cu valori, în aceiași indivizi, reușitele lor”.

Sînt cuvinte pe care, foarte sceptic totuși, le notează Maria Banuș (un alt caz-școală, căci de la superba Țară a fetelor la Ție-ți vorbesc, Americă e o distanță greu de surmontat) în jurnalul ei, pe care nu-l suspectez de nesinceritate. Recitindu-le recent (și după o a doua întîlnire cu documentarul amintit mai sus, și după o experiență brechtiană personală, și după ce am constatat că nici clemența practicată de Eugen Negrici, nici severitatea lui Nicolae Manolescu, nici „revizuirile” afazice la care se pretează Vladimir Tismăneanu nu mă mulțumesc – acesta din urmă reușind performanța de a produce, în decurs de un deceniu, două portrete ale poetei, unul ingenuu și tandru („Fragilă, casabilă și plină de har: Despre Nina Cassian”), în 2014, celălalt vitriolant pînă la dizolvare („Nina Cassian și dizolvarea artei în totalitarism”), astă-primăvară), am decis să redeschid „dosarul” Nina Cassian.

Cum arată, m-am întrebat, la analiză, sîngele acesta pierdut de autoarea Suavelor și-a celorlalte? Căutînd, așadar, ici și colo în arhive, am dat peste un eșantion pe care orice istoric literar al perioadei ar trebui să-l țină la mare preț, în măsura în care el pune în evidență însăși metamorfoza. E un instantaneu, un snapshot care surprinde, ca să continuu metafora, toate etapele acestei hemoragii:

„E goală strada. Vîntul vorbește rar, în somn. / Stau casele cu buza-ncleştată de asfalt. / Cîte-un copac întinde, tot mai puțin înalt, O creangă buimăcită ca ghioaga unui Domn... // Un om în haine șterse, un om cu fața taină, / Prin noaptea părăsită de stele și de pași... / Ce inimă uriașă se-aude de sub haină / Ca steagul strîns în pumnul tăcutului oraș? // La cîte-un colț de ceață stau iuncherii călări / Pe cai rotunzi și lacomi, cu nările răsfrînte, / Adulmecînd în patru cărări și patru zări, / Mireasma răzvrătirii, amețitorul cîntec”.

Poemul debutează ca un pastel, cu multe imagini pe bună dreptate de impact (mă rezum la una, cititorul le va identifica singur pe celelalte: casele „cu buza-ncleștată de asfalt”), cu cîte-o inabilitate de recuzită, e-adevărat (versul al patrulea, voievodal, cade mai mult a nucă decît a ghioagă), cu mici turbulențe de ritm (cu atît mai neobișnuită cu cît urechea muzicală a Ninei Cassian ar fi trebuit să simtă și să evite stridența diftongării lui „uriașă” ), însă cu o asonanță cuceritoare, rezolvabilă din pronunție de o poetă care, să nu uităm, urmase și cursuri de actorie („răsfrînte / cîntec”) cu Beate Fredanov și Alexandru Finți. Sîntem însă în 1949, deci „neutralitatea” tonului n-avea cum să dureze.

Ce se-întîmplă mai departe se-întîmplă în alt registru, parcă parodiind Situațiunea lui Caragiale: „Spre Smolnîi se îndreaptă un om cu ochii vii... / Zorit i-e pasul. Uite: lunecătoare casă – / Un singur-singuratic tramvai mergea acasă / Ca o cutie verde cu laturi străvezii. // Și s-a urcat. Întreabă: «Tovarășă, ce zor? / Și încotro ți-i drumul?» Dar taxatoarea, lui: / «De unde ești, măi frate, ce fel de muncitor? / Dacă nu știi că mergem să-i batem pe burjui?» // Zîmbi atuncea Lenin. Zîmbi cu fața toată. / Și în vagon zîmbiră și cîțiva muncitori, / De parcă se-aprinsese un soare deodată, / Ascuns o lungă vreme, acum, din nou al lor” („Lenin în drum spre Smolnîi”, în Viața Românească, nr. 10, 1949).

Ca să nu mai spun că unica metaforă de aici (tramvaiul „ca o cutie verde cu laturi străvezii”) abia se ridică, un vîrf de unghie, nu mai mult, deasupra unor tautologii pașoptiste de neuitat, disputîndu-și întîietatea cu Alecsandri („galben ca făclia de galbenă ceară”) și Bolintineanu („ca un glob de aur luna strălucea”). Nu atît Lenin, așadar, e problema acestor versuri, cît Nina Cassian, ea însăși, dispusă parcă prea repede să uite că, artă liberă fiind, poezia e totuși altceva și că, dacă nu sufletește, măcar tehnic, impune niște, cît de cît, standarde.

Natura culturans

Nu mai insist. Căderea e, într-adevăr, de ordin estetic, Autoarea și-a pus diagnosticul corect. Rămîne în picioare, acum, întrebarea complementară, căreia, dacă prezenta selecție îi răspunde în mod implicit, criticii literari (căci asta sînt, nu politolog) au datoria măcar de a o jalona: cît de importantă e, în ordinea unei epoci complicate, poezia Ninei Cassian?

Că ea dezvoltă, de la un capăt la celălalt, un filon tandru, erotizat, și unul ludic e limpede și mi se pare superfluu s-o mai detaliez. Că s-ar prea putea ca, înainte de Petre Stoica și de cei de la Aktionsgruppe Banat (care aveau, totuși, o prioritate etnică), ea e unul dintre puținii continuatori ai unui filon german într-o poezie, s-o recunoaștem, din ce în ce mai enclavizată e iarăși un fapt. La urma urmelor, exercițiile comparatistice sînt aproape imposibil de aplicat la un Nichita Stănescu sau un Marin Sorescu, dar dau bune rezultate, să zicem, dacă ținem cont de lecțiile sintactice ale lui Hugo Ball, de exemplu, al cărui Jolifanto bambla o falli bambla (alături, desigur, de Lewis Carroll și de Christian Morgenstern, pe care i-a și tradus) e, practic, în anticamera improvizațiilor în limba spargă ale poetei.

Și pentru că tot am ajuns aici, și pentru că vitalitatea unui destin artistic decurge inclusiv din efectul de ecou pe care acesta îl poate provoca, merită să notez, fie și în treacăt, pentru mai tîrzii reveniri, cîteva situații. De pildă, pe aceea a lui Mircea Cărtărescu, care, în poemul „O seară la operă“ (deci cu niște ani înainte de Levantul), pianotează în registrul lui Ion Barbu adoptînd ca model nu atît ermetismele din Joc secund, cît mai curînd o variantă a lor filtrată prin Lotopoeme. Fără un dicționar sau, oricum, fără o promptă posesie a neologismelor, strofele acestea au o pură, asemantică, muzicalitate: „lungeşte-te, cu cardinali, pe soare / la timpul ofilirii, presupus, / aprinse văi în bucle să-ţi presare / lumină arsă, stîngă, de apus // fii focul de pe lupă, stea exactă / lunule bălăcite în ochean / triunghi adeverit, buză compactă / gest recuzat, oprit, nazarenean”.

Așa cum pură, asemantică, e melodia din acest final în terține: „Dar azi mai tumnărie-mi pare stena / cu care goltul feric m-a clăuns / și zura-i nedă, mult elenteena... // Doar it și astrihie-n telehuns. / Îmi zurnuie, sub noafe, melidena / și linful zurnuie, răuns, prăuns...”.

Nu e însă Cărtărescu singurul din generația lui care pare să fi asimilat lecția Ninei Cassian. Îmi vin în minte, fără să stau prea mult pe gînduri, două exemple: Denisa Comănescu (din „Jocul cu etichetele“, subtil dialog cu „Să ne facem daruri“) și, mai presus de oricine, dar fără ca lucrul să fi fost vreodată spus negru pe alb, Florin Iaru (vezi finalul poemului „Jocuri prea multe jocuri” din prima sa carte, Cîntece de trecut strada).

Și nici nu-s optzeciștii cei din urmă. Poate fără s-o știe (dar adevărul e că nu contează dacă gestul e deliberat sau nu), poeții (pen)ultimului val, asociați într-o foarte simpatică și productivă „mafie a sonetelor” (Andrei Doboș, Vlad Moldovan, Florentin Popa, Ioan Coroamă, Mihnea Bîlici) îmi par, în unele momente, debitori de lux ai dezinvolturii suverane pe care, cu zeci de ani în urmă, și-o îngăduise aceeași Nina Cassian.

Forte, poeta rămîne însă în poezia de dragoste, pe care antologia aceasta o ilustrează, din fericire, îndeajuns, chiar cu cîteva exponențiale. Am în vedere cele cinci Sonete ale iubirii împlinite, de exemplu.

Nina Cassian e o senzorială, așa cum senzorial era, pe alt versant, Emil Brumaru. Diferența constă în contact: la autorul Dulapului îndrăgostit toate veneau deodată și se așezau direct în nervi, fără o mediere așa zicînd reflexivă. La ea, ca la puțini alții (deși mi-e greu să mai găsesc în literatura română de azi pînă și un altul care să-i stea alături) avem un caz complet de natura culturans.

Evocam mai sus lecțiile de prezență scenică pe care, adolescentă, viitoarea poetă le-a luat. Li se cuvin adăugate cele de armonie cu Mihail Jora și de compoziție cu Constantin Silvestri. Desen, tînăra a studiat cu Löwendal și apoi cu M.H. Maxy. Nu-i venea, așadar, strîmt nici una dintre căile posibile de foraj intim. Știa cînd și cum să frondeze, după cum avea intuiția pauzei necesare. Uneori, pe acestea din urmă le și execută amplu în rostire.

Ediția de față conține, față de aceea precedentă, prefațată de Marius Chivu (în 2017), o serie de poeme în plus, dintre care unul, „Seară, iubitule“, e citit incomplet în înregistrarea radiofonică. Nina Cassian alege să lase deoparte ultimele versuri, sensibil mai intime decît cele în succesiunea cărora vin: „îmi imaginez un braț al tău / cuprinzîndu-mi umerii / și o voce a ta, / așa cum o pasăre taie creanga cea mai fină / cu ferăstrăul cel mai fin / – mă și mir cum nu-i ruginește ciripirea în ploaie”.

Le-am restituit în notele finale, le transcriu și aici, oarecum compensatoriu: mi-aș fi dorit să le aud articulate prin vocea acerb instruită a Ninei Cassian. Una care, la mai multe vîrste (între treizeci și cinci și șaptezeci și nouă de ani) și, deci, cu asprimi variabile, rămîne incomparabil de clară. E motivul pentru care, pentru prima dată de cînd îngrijesc aceste ediții sonore la Casa Radio, nu am simțit nevoia să o revendic, adiacent, de la nimeni. Prin formare și prin charismă, autoarea acestei invitații la a ne face daruri își e sieși suficientă. Condiție necesară pentru a putea oferi totul.

(fragment din prefața ediției Nina Cassian, Dans, CD-carte, ediție îngrijită, note și prefață de Cosmin Ciotloș, Editura Casa Radio, 2024)

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Editura Polirom, 2024.