Undeva, la nord de Akumal, pe cînd sătucul acela mexican nu devenise încă o stațiune aglomerată plină de străini, un țăran mayaș alerga o iguană prin pădure. Prin locurile acestea li s-a lipit porecla gallinas de palo, adică găini de copac, semn că ajung adesea în farfuriile localnicilor. Din crevasa în care a intrat speriată și sub greutatea vînătorului, pămîntul a-nceput să se surpe puțin cîte puțin, să se caște într-o gură neagră de peșteră. Așa au ieșit la iveală galeriile străvechi de carst, spre care am pornit și noi. Pentru că au stat atîta vreme ascunse, au primit numele de Rio Secreto – Rîul Secret.
Nu doar plouă, ci picăturile mari de apă cad cu zgomot, te lovesc și pocnesc pe frunzele lucioase. Cerul curge, curg lacrimile zeului Chaac, aducătorul ploilor. Îi urmez pe ceilalți uitîndu-mă mereu înapoi, încîntat de felul în care jungla se închide în spatele nostru și face poteca nevăzută. Se întunecă. Nu e tîrziu, dar nori groși încă se rotesc deasupra și pădurea miroase a pămînt, în timp ce se leagănă ușor într-un vînt care nu aduce răcoare.
Din capătul șirului îl aud pe speologul grupului spunînd că vom întîlni un șaman. Peșterile au fost dintotdeauna sacre pentru mayași fiindcă sînt intrări într-o lume subpămînteană, în liniștea de dinaintea creației, în Xibalba, care înseamnă Locul Fricii. Iar această teamă a oamenilor de la suprafață de întunericul fără formă și fără sunet i-a încărcat de credințe și de tabuuri. Cînd inițiatul intră în grotă, el se scufundă în firea lumii, el merge unde stau zeii și unde creaturilor le este interzis. N-ar îndrăzni să coboare în genune fără să ceară, mai întîi, protecția lumii nevăzute, căci Xibalba e plină de primejdii și capcane, rîuri de sînge și scorpioni o străbat în legendele lor, ea este regatul ascuns al Stăpînilor Morții. Se întinde din ce în ce mai jos, în etaje uriașe, de la Casa Negurilor la Casa Cuțitelor, de la Casa Jaguarilor la Casa Focului și Casa Liliecilor. Vedem o colibă și mergem într-acolo. De fapt, apropiindu-ne, găsim mai curînd un acoperiș pe patru prăjini pe care pădurea abia dacă nu-l acoperă cu totul.
Înainte să ajungem ni se spune să-l salutăm cum se cuvine pe șaman. Numele lui este Don Manuel. Ne ducem mîna la inimă și rostim Ma’alob k’iin! În verdele-gri al desișului de trunchiuri, un fir de fum alb începe să danseze prin aer, lăsat liber de un băiețandru cu ochii negri ce întețește focul. Poate e cel căruia Don Manuel îi va spune toate cîntecele sale, îl va învăța numele spiritelor, pentru ca și el să le spună odată băiatului care-i va face focul în colibă. Fărîme de copal sfîrîie în flăcări. Miros dulce-aromat, ca de eucalipt, se-adună în căciula de paie, iar vrăjitorul începe să ne descînte pe limba lui.
Prin fumul cu care ne spală și care-mi face ochii să lăcrimeze, aud frînturi dintr-un cîntec pe care nu-l pot înțelege. Doar ma’alob k’iin apare din cînd în cînd și se pierde apoi în vocea răgușită fără dinți. Zis pentru drumeții din întuneric, invocă soarele să-i păzească, să-i aducă înapoi la lumină. La final, își duce mîna la piept și ne luăm rămas-bun. Acum mirosim puternic a copal. Substanța cu pricina, rășină și lemn al arborilor Bursera, a însoțit dintotdeauna ritualurile mezoamericane. Continuă să fie parte din recuzita oricărui curandero mexican, căci, odată ars, aroma și faptul că fumul se înalță alb, din abundență, precum un nor aducător de ploaie, au făcut din el darul perfect pentru ceruri, pentru zei.
Plecăm pe urmele apei. Am luat cu noi vorbele lui Don Manuel, să ne sune încetișor la ureche în liniștea desăvîrșită a peșterii, ca un ecou aruncat de la un perete la altul. Ravene mici șerpuiesc și, odată cu ele, rădăcini încolăcite se varsă în marginea peșterii. Vegetația se întinde încercînd să ne prindă din urmă, dar cîștigă piatra și ferigile se opresc resemnate la intrare. Ne aflăm într-un fel de anticameră înaltă, nici în grotă cu totul, dar nici în junglă. E plăcut și răcoare, iar suflul peșterii împinge mirosul frunzelor putrezite înapoi în pădure.
Bezna lacomă
Pornim mai departe și-mi las mîna să alunece peste pereții uzi. Sînt foarte reci și mă scot din toropeala amiezii. Ne părăsește și lumina în cele din urmă, așa că ne aprindem căștile. Roca în valuri merge odată cu noi sub pămînt, stalagmitele se întind de mii de ani spre surorile lor din plafon, fără să le-ajungă. Totul stă și singurul lucru care se schimbă e ritmul picăturilor de apă. Acum au început mai repede, pesemne că la suprafață a pornit să răpăie ploaia.
Spini subțiri de calcar ies din pereți și amblipigi (Paraphrynus sp.) speriați se pitesc după ei din calea luminii noastre. Arată fioros așa plați, cu picioare spinoase și mers de crab, dar sînt niște arahnide complet inofensive. Pești mici și orbi, care n-au mai văzut lumina zilei de mult prea multe generații, pipăie prin iazurile clare și țîșnesc speriați de uriașii veniți să le tulbure lumea. Am traversat cîteva bazine adînci pînă la genunchi, dar de aici înainte trebuie să înotăm prin peștera inundată. Apa rece îmi taie respirația, iar pămîntul care-mi dispare brusc de sub picioare mă lasă cu o senzație ciudată de alarmă. Plutind în cerneală fără să ating fundul, știu într-un mod visceral că nu am ce căuta în apă sub pămînt. Nu știu ce se află sub mine. E un loc atît de străin firii noastre încît îl resping fără să mă pot abține. Înțeleg totodată sensul atîtor inițieri în peșteri și subterane. Mintea nu are de ce să ți se agațe cînd ochii nu mai văd nimic, cînd urechile îți țiuie de liniște și fără nici un reper, nu mai știi care e susul și care e josul, dacă ești mare sau mic. Nu există posibilitatea nici unei comparații în această suspensie glacială și oarbă.
Zăresc o familie de lilieci și mă liniștește. Înseamnă că mai există cineva aici cu sînge cald precum al meu. Lacul negru aruncă reflexii palide pe tavanul înalt, unde se văd corali străvechi, prefăcuți în piatră, prin care copacii de la suprafață și-au înfipt demult rădăcini. Îmi aduc aminte de Casa Liliecilor și, privind la stalactite, mă gîndesc la Casa Cuțitelor. Hăul de sub mine a-nceput să scadă, căci mă lovesc cu picioarele de pietre. Am ajuns la mal. Selva de piatră care a înotat cu noi se ridică din lac continuînd cotit înainte. Într-un ultim bazin ne oprim și hotărîm să stingem de tot luminile pentru puțin timp. Abia atunci lumea dispare de tot. Nu mai contează nici măcar dacă țin ochii închiși ori deschiși, nici nu sînt sigur dacă mai am pleoape. Întunericul înfometat înghite orice siluetă, ba chiar și formele din gînd. Lucrurile încetează să mai fie și mi se pare că mă întind, că cresc de la tavan pînă pe fundul apei, de la o intrare la alta, pe sub pădurea întreagă. Sînt suflul peșterii care mătură frunzele și șuieră prin hornuri în junglă.
Bezna lacomă, fie ea a pădurii ori a pustiului, a plămădit în mințile noastre încă de demult numai spaime. Și e firesc pentru niște creaturi diurne privind mereu la orizont. Sîntem croiți să trăim sub soare și tot ceea ce știm, tot ceea ce credem stă sub domnia lui. Binele este luminos, răul prin excelență întunecat. Lipsa luminii este dezordine, inconștient și moarte. Folosim expresii precum gînduri negre, vremuri întunecate sau, plini de speranță, zicem viitor luminos. Ceva neclar ne este obscur, iar evidența e limpede, căci lasă lumina să treacă. De la descoperirea focului și pînă azi, încercăm să facem din noapte zi și aproape că am reușit. Întunericul adevărat, cel nepătat de poluarea electrică, mai poate fi găsit doar în mijlocul celor mai sălbatice locuri. Dar dacă, printr-o ciudată întorsătură a istoriei noastre naturale îndepărtate, am fi evoluat direct din animale nocturne, pentru care să stea la lumină înseamnă angoasă, dezorientare și pericol?
Soarele ne-ar fi rănit ochii, ne-ar fi descoperit în fața dușmanilor camuflați de strălucirea zilei prea puternice pentru noi. Ar fi fost oare răul luminos, atunci, pentru că arde, orbește și topește în el toate formele pînă la disoluție? Oare bezna ar fi însemnat bine, alinare și iertare? Ar fi arătat altfel filosofia noastră, poezia și întreaga estetică? Cine poate ști? Sînt doar un mamifer diurn care se-ntreabă.
Din nou în lumina lanternelor, îți amintești că nu poți rămîne aici trăind în ritmul coloanelor de calcit. Privesc un somn fără ochi cum stă nemișcat și-mi dau seama că pentru el ziua n-a existat niciodată și nici nu știe că noaptea a trecut pentru noi. Printr-o gaură din tavanul prăbușit, plantele dau năvală și un arbore pleacă spre a se uni cu pădurea de sus. Lilieci vin și pleacă după gîze, plonjează peste creștetele noastre, dau iute ocol trunchiului și zboară în ploaia rară. Xibalba ne-a lăsat să trecem.
(fragment din cartea Povestiri din țara jaguarului roșu, aflată în curs de apariție la Editura Humanitas)
Gabriel Șerban este fotograf și scriitor. Ultima carte publicată: Urme pe zăpadă și nisip, Editura Filos, 2021.
