Nevena Mitropolitska este bibliotecară și autoare a trei romane. Este licențiată în literatură rusă și engleză la Universitatea din Sofia și în biblioteconomie și știința informării la Universitatea din Montreal. În 2022, romanul Pe şine a primit Premiul Național „Peroto” pentru ficțiune bulgară contemporană și a fost nominalizat la Premiul Național „Helikon” al Cititorilor.
O femeie în vîrstă își privește trecutul: copilăria lipsită de griji, stelele galbene care au urmat, trenul spre Treblinka care o aștepta în gara Kiustendil în anii '43, maturitatea în Republica Populară și bătrînețea din zilele noastre. Nepoata ei de cincisprezece ani se luptă în Canada cu trădarea și singurătatea. Își vor găsi cele două drumul înapoi una către cealaltă? Lecțiile amare acumulate de-a lungul deceniilor le vor fi de folos și astăzi?
Rebeca, martie 1943
Era șase martie, dimineață – la două zile după știrea că ne vor deporta în nord – cînd tata mi-a spus că sînt momente în care nimic nu depinde de noi și trebuie să ne supunem destinului. L-am întrebat dacă acest moment este unul dintre ele.
– Nu știu, Beca – mi-a răspuns și m-a mîngîiat pe cap. Mi-aș dori să-ți spun că și acum avem de ales. Mi-aș dori să-ți spun că întotdeauna avem de ales. Doar că nu pot să-ți spun nimic.
– M-ai învățat că nu trebuie niciodată să disper, nu-i așa?
– Da.
– Și că întotdeauna merită să mai facem încă o încercare.
A dat din cap afirmativ.
– Și acum? De ce acum să nu merite, papa? Tocmai acum!
– Nu văd ce se poate face.
– Să fugim.
– Unde să fugim, să ne ascundem în munți? Iarna nu s-a sfîrșit încă.
– O să rugăm pe cineva să ne ascundă în casa lui. Unchiul Mitko și mătușa…
– Nu putem să-i expunem pericolului. Și, în plus, este imposibil să nu ne descopere.
– Păi, gîndește-te la altceva, nu ești tu adultul? Dacă măcar o zecime din ce a citit Aron e adevărat....
– Știu, Beca.
– Nu, papa, nu știi! – Am bătut cu piciorul în balta înghețată din fața mea, care s-a spart. Nu știi nimic!
Și chiar credeam asta.
Cu șase zile înainte se făcuse o lună de cînd Leon cîntase în fața mea „Serenada“ de Schubert. Nu ne gîndeam ce anume semnifică data, dar nu ne îndoiam că este importantă. Instinctiv, o țineam departe de cuvinte, de parcă ar fi făcut-o mai puțin eterică. Mergeam împreună către școlile noastre și, cu orice preț, ne întorceam tot împreună. Uneori, cînd nu vedeam oameni în jur, ne țineam de mînă. Nici asta n-o făceam mereu – ne atingeam degetele în mers, ni le împleteam o clipă, întîmplător, schimbam priviri. După aceea, seara, umblam de colo-colo pe lîngă dughenele închise, între Kapiata și Adjundar, fără să ne spunem nimic.
Atît de puternic fusese sentimentul cu care ne învăluise muzica, încît am avut nevoie să ne plimbăm puțin ca să ne liniștim. În alte situații vorbeam despre familiile noastre, el – despre muzică, eu – despre literatură. Atunci am scris prima mea poezie și i-am citit-o doar lui. Începusem să gîndesc în versuri – pînă și cele mai banale constatări ale mele îmi treceau prin cap în rime. Știam că lumea ne bîrfește, că mergem prin noroi, că războiul face ravagii, că ne împresoară nedreptățile, suferința. Știam asta, dar le lăsam să treacă pe lîngă noi, le lăsam să se scurgă în rigole. Ne construiserăm o lume numai a noastră – colorată și minunată.
Iar tata rămăsese străin de toate astea. Era atît de cufundat în gîndurile lui de om mare, în știrile despre război, în tonul pe care alții i-l dădeau, încît nu avea rost să îi explic. „Nu văd ce se poate face“ – mi-a spus pur și simplu, fără să fie conștient cît este de cumplit. În acel moment l-am urît, aș fi vrut să-mi înțeleagă durerea, băteam pe loc gheața de sub picioarele mele, neputincioasă. Tata nu avea 15 ani. Își trăise iubirea cu mama, împărțiseră clipele importante, își pitiseră amintirile luminoase. Nimeni nu i le mai putea lua.
– Cînd mergem în Polonia, dacă nu locuim aproape unul de altul, o să economisesc bani pentru o bicicletă și o să vin să te văd în fiecare zi după muncă – îmi spusese Leon în aceeași dimineață.
Nu i-am spus că nu cred – tata insista să nu spun nimic. Am întors capul doar.
Zvonul despre deportare se răspîndise deja. Încă din data de patru seara, un avocat, fost coleg de școală cu tata, a dat pe la noi pe neașteptate. „Ce-ai spune să fumăm o țigară în curte?“ i-a propus tatei. „Pe frigul ăsta?“ a răspuns perplex. Dar expresia musafirului a fost elocventă. I-am urmărit pe geam – se așezaseră în spatele prunului, omul acela îi vorbea serios, îi pusese mîna pe umăr, iar el strivea înverșunat chiștocul cu piciorul. S-a întors palid.
– Ne vor expulza. Zilele astea – a spus de la ușă.
S-a auzit un zăngănit – cratița pe care o ducea mama spre aragaz s-a izbit de podea, bucăți de ridiche s-au împrăștiat la picioarele ei.
– Unde?
– Departe, dragile mele. – Fața tatei era inexpresivă, doar buzele i se mișcau, de parcă erau separate de ea. – Acolo de unde nu există întoarcere.
Din acel moment zvonurile, confuze și înspăimîntătoare, au început să ne potopească. Fostul coleg de școală al tatei avea în responsabilitate proprietățile din Kiustendil, rechiziționate de stat. Cu cîteva zile înainte, i-a făcut o vizită un funcționar de la Comisariatul pentru probleme evreiești, CPE, după cum îi spuneau, care i-a cerut să le pună la dispoziție depozitul de tutun „Fernandez“” de lîngă gară. Avocatul a refuzat s-o facă fără să i se spună motivul. Funcționarul a încuviințat apatic, cu condiția să jure că va păstra secretul: era o chestiune de importanță națională deosebită. Fusese semnat un contract cu Germania pentru expulzarea grabnică a evreilor în Poloniа de altădată, iar depozitul le trebuia ca să ne adune înainte să ne urce în trenuri. Data deportării: zece martie, puțin după miezul nopții.
În seara următoare, pe cinci martie, tata s-a întors cu niște vești și mai rele: primarul cerea de la comunitatea de evrei să asigure neîntîrziat trei sute de găleți, trei sute de polonice, cazane și alte obiecte de uz casnic, fără a specifica pentru ce anume. Mama a început să facă bagajul. A cercetat valizele, dar a spus că nu sînt comode și a decis să coasă ranițe. Căuta un model potrivit, întreba vecine și prietene, avea nevoie de material, a descusut cuvertura de pe pat, mașina de cusut țăcănea din nou. În timp ce cosea se gîndea la ceva, apoi o zbughea pe undeva, după puțin timp se întorcea cu o față încurcată, dăduse peste alte femei panicate. Cîrpea ciorapi, tricota mănuși, căuta bidoane, cocea pesmeți. La un moment dat a apărut cu foarfeca, să-mi taie cozile. Se spunea că vor separa copiii de mame și mi-ar fi fost greu cu părul lung. M-am împotrivit și nu a insistat. Apoi a început să țăcăne îndîrjită la mașina de cusut.
Iar copiii se bucurau. Micii evrei se bucurau. ”Ne vom urca în tren și vom pleca în străinătate!”- cu acest strigăt m-a întîmpinat pe stradă Haim, un copil de 6 ani din cartierul meu. Și alți puști se lăudau. Urma să se urce în cel mai mare tren și să plece departe-departe, tocmai pînă la mare. Mai jos pe strada noastră am văzut desenat cu bățul în noroi un tren. Era cît pe ce să-i muștruluiesc pe micii artiști, să le explic că nu e motiv de bucurie, dar m-am uitat cu atenție în ochii lor luminoși și am tăcut. Cînd, în aceeași zi de vineri, m-am dus acasă la Leon, pe el nu l-am mai găsit, dar m-a întîmpinat Blanca.
– I-am cerut tatei pomadă și mi-a făcut – s-a lăudat, a luat-o de pe masă și mi-a băgat-o sub nas. În Polonia vom lucra pe cîmp și trebuie să ne ferim fața de arsuri. Să-i cer și pentru tine?
M-am uitat la ea, era atît de plăpîndă, ochii îi străluceau, dădea din mîini cu însuflețire. Am îmbrățișat-o și am ieșit. În timp ce mergem pe stradă, treceam pe lîngă oameni neliniștiți care se grăbeau și eram nedumerită: cei mai mulți adulți credeau că ne vor duce în Polonia ca să lucrăm. Nu că ne ne-ar fi așteptat ceva frumos – preconizau mizeria, foametea, bolile și iernile grele de pe un pămînt străin. Dar, spre deosebire de mine, se gîndeau că vor fi vii.
– Papa, de ce nu le spui ce scrie în ziarul acela? – l-am întrebat pe tata cînd mergeam spre vecini.
– Nu sînt sigur că e adevărat.
– Și dacă este? Nu e mai bine să știe?
– Și dacă știu, ce?
– O să hotărască ce să facă.
– Nimic nu pot să facă, fata mea. Dacă ar fi avut rost, le-aș fi spus. Iar mie îmi pare rău că știu. Omul nu poate trăi fără speranță.
Am aruncat o privire către silueta lui slabă înfășurată în palton gri. M-am grăbit înainte și zgomotul pașilor lui s-a pierdut în urma mea. Îmi părea rău că am crescut. Îmi părea rău că tata se împuținase.
„Mi-e teamă că pot să dispar. Și nimeni nu-și va da seama de asta. Și nimeni nu-mi va simți lipsa.“
Așa îi spusesem tatălui meu în urmă cu cîțiva ani, la sărbătoarea Frutas, cînd copiii ieșiseră fără mine. Atunci m-a calmat el, dar iată că teama mea s-a întors și mai puternică. Am privit camera noastră modestă cu două paturi, pentru mine și Aron, masa cea mică de scris, călimara cu tocul de scris rupt, am privit rafturile cu cărțile mele dragi și dulapul cu ușița crăpată. În această cameră m-am jucat, am plîns, am rîs, m-am ascuns, am visat, am sperat, am pălăvrăgit pînă tîrziu cu fratele meu. M-am uitat pe geam și am întrezărit dealul Hisarlîca – tot posomorît și neînfrunzit, dar solid și de încredere, la post. Puteam să mă uit la el cu orele și mereu descopeream ceva nou. Iubeam casa asta. Iubeam orașul acesta – prietenii, munții, pomii fructiferi care înotau în culoare, piața pestriță, dughenele prăfuite, clădirile respectabile. Iubeam acest pămînt – aici, unde mă născusem, unde se născuseră părinții mei și părinții lor, și părinții părinților lor. Singurul pe care îl știam.
Și vedeam că iubirea mea nu era reciprocă. Pămîntul era parte din mine, dar eu nu eram parte din el. Pentru el eu eram de prisos, ba chiar dăunătoare. Urma să mă răzuie precum o pată de mizerie de pe caldarîm, să mă încarce în tren, să mă arunce la gunoi. Și nu după mult timp, în această cameră urma să pășească alți oameni, în pat urma să viseze alt băiat – unul cu un sînge mai arian, pe rafturi urma să stea alte cărți, tocul de scris cu vîrful rupt urma să fie înlocuit, altcineva urma să zărească Hisarlîca sau să nu-i acorde atenție, altcineva în locul meu urma să meargă la școală. Oamenii sînt ușor de înlocuit. Sau poate că nu oamenii, ci evreii. Îi încarci în tren, dispar, sfîrșit, deja sînt uitați. Și viața continuă. Continuă fără mine.
– Cît ești de frumoasă, Beca! – Mama își ridicase capul de la mașina de cusut – cosea a treia raniță și talpa ei se oprise pe pedală. Liniștea care a urmat cuvintelor ei atîrna greu. Mă fixa cu privirea de parcă mă vedea pentru prima dată. În cele din urmă privirea a trecut de mine și s-a încețoșat. M-au trecut fiori.
În toiul pregătirilor de plecare, în toiul panicii generale, mama descoperise că sînt frumoasă. Nu mi-o spusese niciodată pînă atunci. Nu că nu simțisem că mă place – după cum dădea aprobator din cap cînd mă privea, cînd îmi făcea codițe și după privirea înflăcărată cu care mă prezenta prietenelor ei.
– S-a întîmplat ceva, mamă?
M-a fixat cu privirea, s-a îndreptat și s-a apropiat de mine.
– Ești atît de frumoasă! – și-a trecut degetele peste fruntea mea, peste obraz, bărbie. Iar în ochii ei – mîndrie și frică. Semeni cu mama mea, iar ea a fost o frumusețe. Ești chiar mai frumoasă decît ea, Beca.
Neliniștea mea creștea, voiam să mă ascund de privirea aceasta pătrunzătoare. M-am tras în spate și mîna ei a căzut. Ea părea că nici nu a băgat de seamă, a continuat să mă fixeze.
– Și ești atît de tînără.
– Cum se face că tocmai acum ți-ai dat seama?
– Știi că trebuie să ai grijă, nu? Cine știe dacă mă vor lăsa să fiu mereu lîngă tine.
– Cu toții trebuie să avem grijă. Dar ce contează cum sîntem de vreme ce oricum vom muri?
– Moartea nu este lucrul cel mai îngrozitor, drăguțo.
M-a mîngîiat cu degete tremurînde.
– Ies – s-a îndepărtat de mine. Mă duc la Rivka. Mă întorc repede.
La amiază vremea s-a înmuiat, noroiul s-a topit, mi se lipea de tălpi și pașii mei se îngreunau. Am mers pe strada noastră, am trecut de casa lui Leon, am rezistat tentației de a trage cu ochiul pe la fereastră. Acolo era băiatul de care era legat tot ce e luminos în viitorul meu. Cu puțin timp înainte, de acolo ieșise mama cu un pachețel de praf alb în mînă. Era pentru mine, conținea cianură și mama voia să-l coasă în tivul paltonului meu.
– Uite așa, pentru orice eventualitate, mi-a spus-o cu un ton de parcă îmi dădea o batistă.
– Dă-mi-l, i-am spus.
Mama nu s-a clintit. Fața îi era împietrită și palidă. Tata a venit lîngă noi, privind-o uluit.
– Dă-mi-l, am repetat.
În loc să-și deschidă palma, a strîns-o în pumn. Îmi amintesc acest pumn de parcă ar fi acum în fața ochilor mei – cu pielea crăpată, vene proeminente, cu oscioare albite – tresărea de parcă era curentată. Mă întrebam dacă va găsi puterea să meargă pînă la capăt. Speram să nu. Pumnul s-a desfăcut și pachețelul a trecut în mîna mea.
– Ai pus pentru toți?
– Nu-i pot cere mai mult lui Bohor. Cel mai mult ție îți trebuie.
– De ce?
– Doar dacă te necinstesc.
– Tuturora pot să ne facă asta.
Fața mamei s-a crispat; a încercat să mă mîngîie, dar m-am ferit. Mi-am luat privirea de la ea, n-am rezistat să văd cum suferă.
– Pe tine te pot necinsti și ca femeie. Ești atît de frumoasă, drăguța mea.
Tata și-a apăsat ochii cu o mînă, iar cu cealaltă a îmbrățișat-o pe mama. Iar eu am strîns în mînă pachetul și am fugit afară.
Pășeam pe strada noastră, noroiul se strînsese pe tălpile mele și călcam din ce în ce mai greu. Trecusem de casa lui Leon, probabil trecusem și de dragostea mea, și de visurile mele, și de viață. Întreaga mea viață era în spatele meu, toți cei cincisprezece ani ai mei. Îmi închipuisem că reprezintă doar începutul. În spatele meu se lățea doar noroi, lipicios și dezgustător, care te înghițea, și îmi era scris să mă împotmolesc în el, mai mult sau mai puțin dureros. Mai mult sau mai puțin dureros, aceasta era singura mea alegere.
Mergeam prin noroiul de pe strada mea în acea zi de martie, cu un soare care străpunsese norii, mîngîia pămîntul, topea gheața. Mergeam și mă întrebam, oare merită să continui? Merita să mă lupt? Cu ce? Cu cine? Cu acei oameni necunoscuți, care voiau să ne deporteze? Cu Hitler în Germania? Unde erau ei? Sau cu mama mea iubitoare, care îmi dăduse otravă în dar pentru o moarte mai ușoară? Cu tata care nu i s-a împotrivit mamei? Nu știam. Dar nu voiam să mă opresc. Preferam să merg înainte, pînă cînd noroiul mă înghițea. Iar în timp ce mă scufundam să simt bucuria mișcării, a speranței. Că poate exact de data asta se va întîmpla o minune. Că tocmai eu voi scăpa teafără. Sau că, în clipa chiar de dinainte de a mă scufunda, voi vedea un fulger de lumină sau un copac reflectat în luciul apei. O ultimă clipă de frumusețe. Nu merită oare să te lupți pentru asta?
Am scos pachețelul, l-am făcut bucăți și l-am turnat în noroi. Pe urmă m-am întors și am pornit-o spre casă.
traducere din limba bulgară de Maria Lupescu
Maria Lupescu (n. 1977) a studiat limbile bulgară, engleză și franceză la Universitatea din București. A tradus piese de teatru de Yana Borisova.
Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.
