Destinul ideilor lui N. Steinhardt – în postcomunism –

Cînd spunem că Jurnalul fericirii este una dintre cele mai complexe cărţi din cîmpul cultural românesc, departe de a putea fi limitată la cultura strict religioasă (ori strict literară), avem în vedere profilul de o efervescentă şi spectaculoasă interdisciplinaritate al subiectului. Puţine cărţi şi puţine voci culturale subîntind o paletă atît de largă a receptării, ilustrată inclusiv prin faptul că, de ani buni de cînd a apărut la Polirom, noua ediţie a Jurnalului se află mereu în fruntea vînzărilor editurii, la secţiunea nonficţiune. Amplitudinea vocii poate fi pusă în relaţie cu însăşi imaginea integralei Steinhardt, alcătuită din 22 de volume (cine şi-ar fi imaginat o atare moştenire, la startul postcomunismului?) şi apărută în condiţii foarte bune, la aceeaşi editură.

„Calitatea de oameni avertizaţi”

Discursul lui Steinhardt este, în contemporaneitate, una dintre sursele de recuperare a complexităţii gîndirii noastre interbelice şi a nu mai puţin spectaculoaselor ei ramificări ulterioare. De pildă, în înţelegerea profilului iniţial al viitoarei şcoli filosofice de la Păltiniş, poziţionarea lui Steinhardt este un reper de obiectivitate, în vacarmul elogiilor ori al contestărilor nemăsurate. Articolul său, apărut în Familia, conceput de pe poziţiile unui relativism impregnat cu elemente de eschatologie creştină şi sugestiv intitulat „Catharii de la Păltiniş”, a deconcertat la vremea respectivă multe lume, autorul apreciind şi delimitîndu-se, în egală măsură (şi nu doar ca un simplu „puseu de vanitate”, cum scrie George Ardeleanu), de gîndirea lui Noica şi de cea a discipolilor săi.

Istoria literară ori cea politică a putut şi poate obţine, în continuare, numeroase foloase de pe urma contactului cu scrierile lui Steinhardt, întrucît experienţa culturală şi existenţială a subiectului este impresionantă. Este ceea ce a făcut, de pildă, şi Stelian Tănase în incitantul său studiu ideologic Anatomia mistificării, publicat după căderea comunismului. Semnalele existau deja, în numeroase din eseurile steinhardtiene, ca de exemplu cu privire la situația tabu a deținuților politici grațiați pînă în 1964 și rămași în continuare sub stricta supraveghere a Securității, cărora li se interzice să îşi scrie memoriile sau să organizeze întîlniri între ei, deși experiența trăită nemijlocit de aceștia îi recomandă drept cunoscători pe dinăuntru ai mecanismului, ai rotițelor şi ai structurii adiabatice, proprii universului totalitar stalinist al anilor ’50. Or, cum verbul a rezista devine la Steinhardt o funcție a limbajului, este exact ce acesta nu a făcut, postulînd camusian şi orwellian ca literatura și critica să-şi asume rolul de a denunța teroarea și frica, precum în frecventele sale invitații la subversiune şi la detabuizare: „O cale de liberare efectivă de sub «vrăjile» teroriste e însă cea simplă și directă a dării tărășeniei in vileag. E și aceea recomandată ca absolut operatorie de Camus: înăbușirea fricii. Dar condițiile în care teroarea se poate ivi și extinde in decorul lumii contemporane sînt atît de complicate și de prielnice, încît soluția aceasta – logic riguroasă – nu‑i mereu practicabilă. (...) Împotriva terorii nu ai cum te apăra, ea nu cunoaște nevinovăția, iar actul de acuzare e totuna cu osîndirea. «Poliției pentru oamenii cumsecade» nu îi poți dovedi neculpabilitatea: însăși ființarea victimei este incriminatorie. Sum: mea maxima culpa. Bine face literatura că ia aminte la teroare. Nu o poate trata, medical. Dar o poate descrie. Deține, măcar în parte, mijlocul de a o slăbi, dezarma, descumpăni, dezvăluindu‑i rețetele, șiretlicurile, trucurile. O poate expune, dezgoli, amănunți. Adică atenua, chiar neutraliza, prin risipirea fumurilor, prin topirea schimelor, prin smulgerea măștilor, prin publicitate și cunoaștere. E un procedeu oarecum terapeutic: știind, mai ușor ne putem tămădui. Există probabilitatea să descrească frica atunci cînd se ridică cețurile. Aflînd, ne însușim calitatea de oameni avertizați. Ne agonisim o mai nimerită postură pentru a rezista” (Critică la persoana întîi, ediţie îngrijită de Florian Roatiş, Polirom, 2011).

Nu doar sfaturile practice despre cum trebuie să supravieţuiască un deţinut anchetelor politice ale organului represiv, truvabile în Jurnalul fericirii, ci întreaga carte – faptul că ea există – reprezintă un triumf în sine, o mărturie – poate singura de acest gen – ca o răzbunare a destinului membrilor lotului „Noica – Pillat”, pe care regimul nu doar că îi întemniţează pe nedrept, ci şi caută a-i reduce la tăcere, odată cu graţierea generală din 1964.

„Mai mult decît un premiu Nobel”

Astfel, destinul ideilor lui Steinhardt în postcomunism/postdouămiism ar putea face obiectul unui studiu incitant. Succesul de piaţă mai sus pomenit dă seamă de resurecţia memorialisticii şi a autobiograficului în anii ’90, de recuperarea interbelicilor şi a filelor „memoriei arestate”, de dominaţia (adesea necritică) a dreptei şi de anticomunismul manifest, augmentat traumatic, de nevoia de eroi şi de repere ori, pur şi simplu, de nevoia de spiritualitate şi de „metanoia” a consumatorului de artă.

Poate că nu strică să ne amintim că sînt aceiaşi ani în care, pe plan european, au dat lovitura, în materie de box-office, filme ca Lista lui Schindler sau Închisoarea îngerilor, înrudite tematic şi spiritual cu atmosfera din Jurnalul fericirii, unde evocarea clandestinităţii convertirii în puşcărie, intersectată cu amintirile ori nostalgiile adesea senzoriale ale lumii interbelice contribuie la sporirea potenţialului cinematografic al textului (la fel precum cel ekphrastic, ivit prin comentariile insolite ale unor opere de artă celebre).

Un ferment al actualității discursului lui N. Steinhardt provine şi din capacitatea scriiturii sale de a accesa acel tip de spațiu extrem de îngust, al unei literaturi care favorizează un imaginar pe care l‑am denumi al „frontierei sapiențiale”, exercitată fie în chip fragmentar, fie prin decupajul unui dialog viu, în interviuri, în convorbiri, în epistole, în eseuri ori în alte texte de graniță. Reprezentanții acestui tip de literatură (în sensul cel mai larg cu putinţă), atît în modernitate, cît și în postmodernitate, sînt extrem de puțini, întrucît printre ei se numără doar acei autori sau personalități spirituale cu o solidă construcție de imagine, esențialmente sub aspect etic, charismatici sau care au reușit să ridice la rang de program spiritual prețuirea individului mai presus de afilierea sa ideologică, căutînd, cu alte cuvinte, ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne desparte.

Paul Cernat face referire, de pildă, la acei scriitori care, bucurîndu-se de prestigiul rar, manifestat într‑un soi de canon paralel celui oficial, oferit îndeobște eroilor spirituali și generat de fantasme soteriologice, determină, de fapt, receptorul să forțeze „deschideri compensatorii către un stil de viață visat, al freneziei creatoare și al bucuriei de a trăi liber: the Romanian dream” (Existenţialismul românesc interbelic, MNLR, 2013). Din seria aceasta, ale cărei vîrfuri își asumă riscurile practicii, mai presus de orice, a valorilor toleranței și ecumenismului, fără a se feri să recurgă la o gestică a cotidianului și chiar a ludicului – vezi cazurile celebre, de la Mahatma Gandhi la Papa Francisc –, sîntem încredințați că face parte, în spirit, și N. Steinhardt.

Nota de spectacular şi, totodată, particularitatea eseistului și memorialistului român constau în fermentul existențialist‑creștin, în contextul asimilării unor traume existențiale, pe urmele generației sale trăiriste, poate că în chipul cel mai evident, de la Mircea Eliade, care în Oceanografie (1934) lansa celebra sa „Invitație la ridicol”, pe urmele modelelor reprezentate de Gandhi, Don Quijote sau Iisus, operă cîndva repudiată de tînărul conservator Steinhardt. Este incredibilă, însă, fidelitatea cu care eseistul și memorialistul postbelic va urmări și va pune în practică strategiile de lectură sugerate aici de tînărul Mircea Eliade, acelea ale răstălmăcirii, ale răspărului și ale scandalizării providențiale a cititorului comod și apatic, prin înșelarea metodică a orizontului său de așteptare.

Revenind la destinul ideilor sale în postcomunism, să remarcăm că între discipolii eticii şi ai gîndirii lui Steinhardt sau, dacă e prea preţios termenul, între intelectualii prin care ideile sale au căpătat un destin ori un desen conceptual se numără şi poeţi ca Ioan Pintea, Ruxandra Cesereanu şi Radu Vancu, prozatori ca Alexandru Vlad şi Radu Ţuculescu, teoreticieni şi critici culturali ca Toma Pavel şi Virgil Nemoianu, filosofi ca Virgil Ciomoş, politologi precum Aurelian Crăiuţu şi Ioan Stanomir, eseişti precum Dan C. Mihăilescu şi Adrian G. Romila, istorici literari precum Clara Mareş, Antonio Patraş şi Nicolae Mecu, teologi din mediul academic precum Răzvan Porumb şi Călin Emilian Cira etc.

Locul important pe care îl ocupă segmentul „convorbirilor” și „mărturisirilor” în cadrul operei și al gîndirii lui Steinhardt este nu mai puţin sugestiv în contextul receptării postcomuniste. Nu doar Jurnalul fericirii ori Dăruind vei dobîndi au contat în povestea acestui succes editorial (din păcate nereeditat şi în afara graniţelor: un capitol care merită o discuţie, dar asupra căruia nu ne oprim aici), ci și cărțile de convorbiri cu titluri captivante – firește, producții tributare unui marketing de anii ’90 – precum Monahul de la Rohia răspunde la 365 întrebări incomode… (publicată la iniţiativa lui Eugen Simion în 1992, la Editura Revistei „Literatorul”) sau Primejdia mărturisirii (1993), o incitantă carte de convorbiri cu Ioan Pintea.

Însă faptul că la prima sa vizită întreprinsă într‑o țară majoritar ortodoxă, în mai 1999, Papa Ioan Paul al II‑lea a avut pe buze, mai presus de altele, numele lui Steinhardt, elogiat ca o „excepțională figură de credincios și de om de cultură, care a perceput în chip special bogăția imensă a comorii comune Bisericilor creștine”, este mai mult decît sugestiv. Entuziasmat de‑a dreptul, Alexandru Paleologu va declara într‑un interviu acordat lui Florian Roatiș: „Pentru mine, faptul că Papa l‑a pomenit pe Nicu Steinhardt face mai mult decît un Premiu Nobel”.

Opera lui Steinhardt, pentru a conchide, nu a fost nicicînd mai vie. Numeroase grile de lectură, dintre cele mai diverse (juridică, psihologică, istorico-literară, estetică, ideologică, filosofică, sociologică, genologică etc.), îşi provoacă şi îndeamnă cititorii ori cercetătorii, de-a lungul celor 22 de volume ale integralei.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.