Farmecul tandru al intimităţii

● Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, Editura Humanitas, 2024.

Ioana Pârvulescu este profesor de literatură română la Universitatea din Bucureşti, a fost mult timp redactor la România literară, iar la Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În anul 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură. S-a remarcat prin cărţile sale de critică literară şi de ficţiune: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Ţara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016), Prevestirea (2020), Alfabetul doamnelor (2021),  Aurul pisicii (2024). A tradus din Angelus Silesius, Maurice Nadeau,  Laurent Seksik, Rainer Maria Rilke, Milan Kundera şi a coordonat cîteva antologii de succes (De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, Şi eu am trăit în comunism). Între cărţile de eseuri ale Ioanei Pârvulescu şi cele de proză există o legătură de continuitate şi de comuniune tematică şi stilistică, începînd cu Viața începe vineri, mixtură de proză poliţistă, fantastic şi insolit în ramă istorică, o carte ce va fi urmată de Viitorul începe luni, Inocenții şi Prevestirea, structuri romaneşti complexe, în care naraţiunea revelează o dinamică a insinuării în intimitatea unor spaţii şi epoci resuscitate cu graţie, cu concursul unei arheologii tandre a temporalităţii estompate în labirintul memoriei.

În Aurul pisicii (Editura Humanitas, 2024) se derulează povestea iubirii dintre Monica Mihuț şi Sebastian Ioan Severin. Alături de protagonişti se regăsesc şi alte personaje ce alcătuiesc un univers familiar (Maya, Viki, un personaj imaginar, Sonia, copilul cuplului), într-o succesiune de însemnări diaristice în care se amestecă iubire, viaţă, moarte, traume şi rememorări ce au efectul unui dramatism insinuant. Se instaurează astfel un univers al intimităţii, al confesiunii erotizate şi al regăsirii de sine prin obiecte şi forme ale culturii ce conferă scriiturii o amprentă livrescă. Naraţiunea îşi mobilizează înţelesurile la nivel textual şi la nivel domestic, prin pisica Sebi, dar şi prin alte personaje de plan secund (administratorul de bloc Gurău, fosta soție a lui Sebastian, Cecilia), ambianţa felină fiind completată de simbolistica „femeii-pisică“, Cecilia, reprezentată într-o galerie de oglinzi temporale, cu racursiuri, prelungiri, bifurcări şi reverberaţii. Într-un astfel de spaţiu şi timp al intimităţii cu dilatări, contractări şi aluviuni insolite, paradigmatică este transformarea Monicăi într-o fetiţă de şapte ani, cu mintea şi trăirile adultului, care încercă să se insinueze în existenţa lui Sebastian, bolnav de COVID-19, ca nepoată a Monicăi. Glisînd între realitate şi fantastic, unele personaje sînt halucinante, ele participînd la scene provocatoare, ambigue, într-un amestec de intimitate şi fragilitate, de viaţă şi estompare a conştiinţei. Raporturile subtile dintre dragoste și timp reies din ramificaţiile naraţiunii, dar şi din cele două mottouri din Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe. Monica Mihuț și Sebastian Ioan Severin sînt personaje ce au afinităţi spirituale, de aceeaşi vîrstă, cu profesii similare (Monica – medic veterinar, Sebastian – asistent universitar în domeniul Biologie), actanţi într-o arhitectură narativă complexă, eterogenă, într-un fel de puzzle epic în care alături de siluetele eroilor se regăsesc citate, referinţe la muzica clasică, versuri în engleză, într-un colaj sugestiv, textualist, postmodern.

Aurul pisicii e o carte despre forţa modelatoare a iubirii, căci dacă aparent Monica îl părăseşte pe Sebastian după nouăsprezece ani de convieţuire, ea revine transformată într-o fetiţă de şapte ani, izbutind să-i recîştige dragostea. Ni se înfăţişează, astfel, relieful unei scriituri îndrăgostite, în care cotidianul şi miraculosul se întîlnesc, întreţesute într-o taină pe care prozatoarea o împărtăşeşte „oamenilor încăpători pe dinăuntru”, celor care au capacitatea de a  sesiza sentimentul de dragoste, de empatie şi rezonanţă afectivă cu fiinţa iubită. În cele „cîteva precizări auctoriale”, Ioana Pârvulescu expune dificultăţile conceperii unui roman care să surprindă misterul insondabil al iubirii, căci romanul de dragoste este „un gen pretențios, pentru că, de fapt, nu știm ce este dragostea, chiar cînd o simțim, cum nu știm ce este timpul, chiar cînd îl umplem cu dragoste”. Greu de explicat, imposibil de înţeles pînă la capăt, iubirea este paradoxală şi în acelaşi timp transparentă, hrănită de iluzii, alcătuită din acceptări şi împotriviri, din asumare şi revoltă, din nădejde şi deznădejde, după cum scrisul însuşi este „un fel de rugăciune”: „În orice caz răspunsul unic nu s-a găsit încă la această întrebare și fiecare înțelege cum poate, de la «dragostea nu există» pînă la «e totul, e singurul lucru important», de la «un instinct atît de van» pînă la «un lung prilej pentru durere». Am încercat și eu să înțeleg. Întotdeauna am socotit scrisul un fel de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel, pentru că în carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce să scriu”. Cititorul e martorul unui spectacol al dăruirii de sine prin iubire, martor al unui scenariu existenţial în care destinele oamenilor se integrează, într-un timp de o fluiditate ameţitoare, acela al tandrului răsfăţ în preajma felinelor. Se constituie astfel o desfăşurare epică de aspect muzical, cu tehnici diverse, de la contrapunct la glissando şi salto, printr-o ingenioasă tranziţie de la detaliu la ansamblu, de la aparenţa cotidianului la esenţialitatea stării de iubire, într-un ritm accelerat sau lent, orchestrat în gamă minoră sau majoră, în care sînt decupate scene de viaţă şi de vis, întîlniri şi despărţiri, certuri şi concilieri, iubirea modelînd fiinţe, caractere, destine căci, îl parafrazează autoarea pe Heraclit, „nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri…”.

Descrierile sînt, uneori, minuţioase, cu detalii semnificative, de halucinantă acurateţe, cum sînt imaginile de la demisol, de unde se văd doar fragmente de făpturi ce intră în raza vizuală a celor care stau aici: „Cabinetul nostru era la subsol și, de multe ori, picioarele sau labele pe care le vedeam defilînd pe trotuar, prin fața ferestrei, veneau apoi la noi cu omul și animalul lor cu tot, și deseori ne miram că partea de sus nu semăna cu cea de jos”. Este desenat, astfel, un spaţiu al sosirilor şi plecărilor, un loc al ambiguităţii şi paradoxurilor, al întîlnirilor şi întîmplărilor dictate de un hazard jucăuş, în care neprevăzutul şi acceptarea lui aduc în preajmă oameni şi animale, lumini şi umbre ce se acumulează în arhitecturi insolite ale unor prezenţe văzute şi nevăzute: „Dar, dacă în clipa cînd mă mutasem la el începusem deja să plec, cum ţi-am spus, ca atunci cînd ne naştem și începem deja să murim, iar la tine a durat doar trei zile totul, de data asta era invers, de cum am plecat de la el, începusem deja să mă întorc”. 

O pagină descriptivă foarte sugestivă este cea în care e reprezentat Turnul cu ceas din Sighişoara, conturîndu-se un joc al temporalităţii halucinante, cu tulburătoare treceri de la o vîrstă la alta, de la maturitate la copilărie, prin metamorfoze şi iscodiri ale lumii: „A pornit cu pași ezitanți, cu trupul parcă înclinat pe-o parte. În interior ne-a prezentat imediat mecanismul cu figurine zicîndu-ne că fiecare e o zi a săptămînii, cu tot cu însemnele ei alchimice. Păpuşile erau sculptate din lemn de tei şi straiele lor cîndva viu colorate păreau ofilite”. La fel de fascinantă este descrierea unui ceas care s-a stricat: „La opt zile după prima oprire, ceasul pe care-l făcusem din nou să meargă a repetat figura: bătea pasul pe loc, cu un ticăit sinistru și cu secundarul tremurînd. [...] L-am dat jos de pe perete și l-am aşezat cu faţa în sus pe pervaz, ca pe un bolnav, în pat”. Există în romanul Ioanei Pârvulescu fraze memorabile, formule aforistice, enunţuri minimale ce decantează o filosofie subtilă: „Libertatea se cîştigă greu și se pierde rapid, ar trebui ca oamenii să fie tot timpul cu ochii pe ea”; „Proiectată pe asfaltul unei alei, umbra mea alungită de razele apusului mergea deci vioi, și vîrsta ei părea neschimbată”; „Eram în viaţă, dar îmi schimbam forma din oglindă, ca umbra”; „Ar trebui să ni se schimbe numele periodic, cum se schimbă cărţile de identitate, pentru că identitatea, nu fotografia, este cea care ți se transformă periodic”. Romanul Aurul pisicii este asemenea anatomiei delicate a unei emoţii, o poveste despre dragoste, intimitate şi moarte, despre misterul lumii şi curgerea catifelată şi indiferentă a timpului, o reuşită epică remarcabilă ce închide în ea graţie şi delicateţe, tristeţe şi exaltare, extaz şi incertitudine, toate ţesute şi întreţesute cu rigoare, abilitate şi fler de o prozatoare înzestrată care ne dezvăluie cu ingeniozitate epică farmecul discret al trecerii şi al iubirii, al pierderii de sine şi al regăsirii celuilalt.

Iulian Boldea este critic literar, profesor universitar, redactor-şef al revistei Vatra.

Credit foto: Wikimedia Commons