Filip Grujić (n. 1995) este scriitor, dramaturg și regizor sîrb. Licențiat în dramaturgie la Facultatea de Arte Dramatice din Belgrad, în prezent lucrează ca profesor asistent la aceeași instituție. Romanul său Chiriașul (2020) a fost nominalizat pentru Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, cît și pentru Premiul NIN. Romanul Și din nou, de la început (2023) a fost de asemenea nominalizat la Premiul NIN. Ca dramaturg este laureat al premiilor Mihiz, Sterija și Slobodan Selenić. Filmul său documentar de debut, „Yugo Goes to America”, este se află în procesul de post-producție.
Personajul central al romanului Vulturul pleșuv este un adevărat „erou al timpului nostru”, un tînăr aflat la trecerea de la douăzeci de ani (cînd totul este iertat și nimic nu este definitiv) la treizeci de ani (cînd totul devine obligatoriu și serios), care tocmai a ieșit dintr-o relație lungă cu o idee vagă despre ceea ce își dorește de la viață. Viața lui este împărțită între familie (tatăl divorțat și mama, noii lor parteneri și părinții lor bătrîni), prieteni, iubite și obligații, episoade comice, un ton puternic auto-ironic și reflecții dureros de sincere despre ce înseamnă de fapt să fii fericit în al treilea deceniu al secolului 21.
Este ultima zi a călătoriei; ce s-a întîmplat cu o zi înainte, s-a întîmplat. Sîntem în Trebinje, stăm sub platani și bem cafea. Vremea e neobișnuit de plăcută pentru sfîrșitul primăverii. Nu strănutăm, nu tușim, nu ne dor dinții, am și uitat de măseaua de minte. La cîteva străzi de cazarea noastră s-a născut bunicul, în 1927, iar bunica, la doar treizeci de kilometri de el. S-au întîlnit abia în trenul spre Sarajevo – dar asta e altă poveste, cea pe care ar fi putut să o spună tatăl meu dacă ar fi vrut. Multe s-au schimbat de atunci, nu trebuie să le enumăr. Respirăm, învățăm, ne certăm și murim, ne sărutăm și ne despărțim – asta a rămas la fel. Războaiele, bătăile, conflictele – chestie de obișnuință. Cînd m-am născut, bunicul avea cam aceeași vîrstă pe care o are tatăl meu acum. Era înainte de pensie și locuia la casă – liniștit și retras. Nu făcea nimic ieșit din comun, nu călătorea, nu fuma și nu bea. Doctorul i-a spus încă din ‘86, cînd a încasat o inflamație la ficat de la prea multe păhărele, că trebuie să termine cu alcoolul – așa a și făcut. Casă a construit, soție a avut, copii a făcut, cîini a adăpostit. Se întîlnea cu Bora din Ledine – se uitau la televizor, mîncau arahide, beau cafea și dormeau. Fiecare în fotoliul său. Împreună am făcut căsuțe pentru cîini, ascuțeam pari, am cules caise și cireșe, plantam afine și viță de vie – unele au rodit, altele nu. Dormea cu pistolul sub pernă, obicei rămas din anii petrecuți în diplomație. A bătut tot drumul – de la băiatul sărac de pe strada Leotar, pînă la reprezentantul unei mari întreprinderi iugoslave care producea tractoare și, în fine, la mare agent de informații internațional. Pe parcurs, a vizitat jumătate de glob și a ajuns să-l cunoască și pe Muhammad Ali. Autograful lui, pe o foaie albă, se află încă în biroul lui tata. La finalul vieții, totuși, neliniștea nu l-a ocolit. Ceva e putred, mereu și peste tot.
– Ce să fac? a întrebat surprinsă bunica mea.
– Mara, e foate simplu. Știi clădirea de la Hotelul Vojvodina? O știi, cu siguranță. Du-te acolo, are numai patru etaje. Urcă la etajul al patrulea, și în momentul ăla l-a întrerupt bunica mea.
– Oare au lift? Cum crezi să urc pînă acolo?
– Bate numai la ușă.
– Ce ușă?
– La etajul al patrulea!, i-a spus enervat bunicul.
– Să merg din ușă în ușă ca o nebună și să caut... pe cine?
– Tu spune numai așa: A stat la voi cumva în ‘48 un rănit pe care l-ați îngrijit?
– În ‘48? Milan, te rog.
– Spune numai așa, o să știe ei.
– Cine să știe? Nimeni nu-și mai aduce aminte ce a fost ieri, darămite în ‘48!
– Mergi, cînd îți spun, și fă așa!
– Nu vreau, îți dau cuvîntul meu, Milan! Nu vreau să mă fac de rușine!
– E groaznic, i-a spus bunicul. Nu vezi că am picioarele umflate de apă?
– Cine-ți curăță șlapii în fiecare dimineață?
Bunicul a tăcut și s-a uitat la ea ca un copil.
– Du-te, te rog, te implor.
Ce voia, de fapt, Milan de la Mara cu un an înainte să moară, la cei 84 de ani ai săi? După război, bunicul a continuat să lucreze pentru stat. Așa cum a pomenit, în ‘48 după o operațiune eșuată, a fost rănit. La momentul acela avea douăzeci de ani; abia dacă începuse să se bărbierească. L-au adăpostit la etajul al patrulea, în apartamentul unei văduve care avea o fiică de vîrsta lui. A stat la ele o lună întreagă. În acea lună, pe femeia mai în vîrstă care-l îngrijea nici n-a observat-o. Îi mulțumea pentru grijă și n-avea ochi decît pentru fiică-sa. Probabil că s-a și îndrăgostit de ea – dacă a fost ceva între ei, asta chiar că nu mai poate nimeni nici să confirme, nici să nege. Nici măcar nu știu cum arăta. Probabil că nici el nu mai știa.
În orice caz, Mara nu voia să meargă din ușă în ușă să-i caute prima iubire după aproape șaptezeci de ani.
– Oricum, clădirea nu are lift, mi-a explicat.
Aș fi putut alege o altă poveste, dar nu am făcut-o, pentru că totul se rezumă la căutare și la decizie, la momentul în care îți spui: asta e viața pe care o trăiesc și de care sînt mulțumit. M-am uitat la tatăl meu, care îmi povestea despre compromisul pe care se clădește o casă, dar ce fel de casă e asta și pe cine va căuta el cu un an înainte să moară? Care sînt regulile acelei case? Cine locuiește în ea și care e rolul fiecărui membru – ce se află sub ea? Lena și cu mine ne-am despărțit, Nađa și cu mine ne-am despărțit – despre asta nu mai e nimic de zis. Aș fi putut să fiu altcineva, dar la fel puteau și ele. Mă îndoiesc că bunicul își mai aducea aminte de fata care i-a pansat rănile în ‘48; ea e doar o imagine – a tinereții lui, a dorinței de viață, o alta pe care ar fi putut s-o aibă, sau mai bine zis, cea pe care credea că ar fi putut s-o aibă dacă n- ar fi avut doi fii, dacă nu rămînea cincizeci și patru de ani căsătorit cu bunica mea, pînă în ultima zi, cînd ea i-a închis pleoapele și l-a sunat pe tata să-i spună că nu mai respiră, iar el m-a sunat pe mine să-mi spună că nu mai respiră, iar eu am sunat-o pe Nađa să-i spun că bunicul nu mai respiră; dar ar fi avut, oare, o viață cu adevărat diferită cu fata care i-a pansat rănile? Din cauza asta, îmi răsună mereu zicala bunicii în cap:
– Știi, scumpul meu, nu am avut niciun fel de viață. Dacă nu a fost una, a fost alta, și apoi iarăși alta – dar care să fi fost oare?
Sau să fi fost și pentru ea la fel, scotocind prin minte după amintirea momentului în care a simțit ultima oară un nod în stomac, un gol și un plin în același timp, o stare de disperare și extaz? Acea senzație, atît de caraghioasă, lipsită de speranță și totuși atît de vie. Acea senzație care m-a făcut să alerg odată puțin băut, la trei dimineața, cu o periuță de dinți în mînă pe strada Knez Miloš, implorînd-o pe Lena să rămînă și să se spele pe dinți la mine, iar ea se îndepărta hotărîtă, ca să plece de tot, în cele din urmă. Aceeași senzație care m-a făcut să urmăresc, timp de douăsprezece ore, zborul de la Frankfurt spre Cuba pe un flight tracker, temîndu-mă că Nađa nu va supraviețui Triunghului Bermudelor, și, cînd mi-a trimis mesaj că a aterizat, mi-a fost rușine să recunosc că știam și că eram epuizat de parcă eu eram cel care zburase. Aceeași senzație care mă face să dezactivez notificările ca să pot citi răspunsul la un mesaj, nu atunci cînd spune telefonul, ci cînd decid eu că sînt suficient de pregătit. Acea senzație care, se pare, mă face în același timp nesigur, complet golit, dar și eliberat de orice căutare a unui sens mai complex, a vreunei logici al tuturor lucrurilor, din cauza căreia nu mai calculez și nici nu mai număr cît timp îmi trebuie să traversez podul Gazela sau podul Branko, din cauza căreia uit pentru o clipă că mi-e frică de moarte. O senzație care este suficientă în sine.
Cînd mă uit la bunicul, îmi este clar: el a ales.
La final, voia nu să iubească, ci să fie îndrăgostit din nou.
Ne-am oprit preț de cîteva clipe în fața casei unde și-a petrecut copilăria. Aici, pe undeva, a început problema. Chiar aici, la primul etaj al ultimei case din Trebinje. Mă uitam la tatăl meu și nu știam dacă e fericit – la el era și una și alta, și apoi iarăși alta. Nu știu dacă a găsit ce a căutat, nici nu știu toate compromisurile pe care le-a făcut de-a lungul vieții. Dacă l-aș fi întrebat, mi-ar fi spus: mi-a ieșit o bubă la buză.
– Știi că bunicul tău a rămas odată blocat în fereastră? m-a întrebat și a început să-mi spună povestea.
Casa e încă în picioare, n-au dărîmat-o. Grădina despre care mi-a povestit, pe care a încercat să o refacă la Sremska Kamenica pare mică și lipsită de sens. În curte nu e nimeni, dar iarba a fost tunsă recent.
Caut ceva – o urmă de existență, un semn al familiarității, ceva al meu. Mă uit la scaunele de plastic, dar caut, de fapt, un arbore de rodie. Mi-a povestit cum, pe cînd erau copii, găseau rodii oriunde. Nu puteam să-l asociez pe bunicul meu cu rodia – de parcă ar fi două epoci diferite. Dar în curte nu găsesc nici rodii, nici urme ale bunicului, nici cauzele despărțirilor mele – e doar o casă, ca oricare alta. Ferestre sînt aici, ușa e la locul ei, broasca – încuiată. Tatăl meu s-a rezemat de gard și s-a uitat la obloanele de lemn.
– Astea-s obloane vechi, cu siguranță n-au fost schimbate de pe vremea războiului. Uite cît sînt de grele.
– Ca la mine, la Belgrad.
– Da, vezi cum unele lucruri făcute acum nouăzeci de ani încă mai rezistă.
– Depinde care.
– Știi, mă gîndeam ca la pensie să vin aici cu Dara și să cumpăr o casă. Clima e bună, excelentă pentru artrită.
– Ai artrită?
– Habar n-am.
– Vorbești serios?
– Da, de ce nu?
– Mereu am crezut că la țară se vine ca să mori, i-am spus.
– Păi și asta trebuie să se întîmple. Măcar aici aerul e bun, mi-a răspuns și a aprins o țigară.
Nu știam ce să-i spun. Mă uitam la forța lui, la alunița de pe obraz. Nu i-a venit timpul. Nu se poate. Nu pînă nu se lasă cu vărsare de sînge.
– Cine locuiește aici acum?
– Asta nu mai știe nimeni, mi-a răspuns.
Vreau să privesc casa ca pe orice altă casă, obloanele, ferestrele, tavanul, stîlpii de rezistență pe care nu-i poți dărîma, decît dacă o face altcineva pentru tine, metri pătrați pe care îi umpli cu mobilă, jucării, cărți, țevi. Arhitectura, se spune, nu va fi niciodată artă, pentru că trebuie să se ocupe de canalizare, pentru că trebuie să ia în considerare rahatul, protecția mediului, hîrțogăraia. Dar cînd privesc casa bunicului, care e acum la fel de legat de ea cum sînt eu de Nepal, nu văd țevi de canalizare, nu văd hîrțogăraia, nu-l văd, sincer, nici pe el. Simt numai că ar trebui să privesc altfel casa, pentru că, fără ea, n-aș fi existat nici eu. Dacă n-ar fi fost război, n-aș fi existat nici eu. Dacă bunica mea nu ar fi fost în lagărul italian, n-aș fi existat nici eu. Dacă mama nu și-ar fi pierdut mama în tinerețe, nici eu n-aș fi existat. Linia dintre anul nașterii și anul morții, dintre începutul și sfîrșitul războiului, linia – ca asta de acum – nu e doar o linie; uneori, este o viață întreagă. Relația casă – loc de veci nu-mi place. Nu are sens să îngropi o persoană în locul în care a copilărit – nu mai e aceeași persoană și nici același loc. Lucrurile se schimbă: mașina cu abur a devenit vehicul autonom; în nordul îndepărtat al Europei, acolo unde e interzis să mori, în locurile unde nu ajunge soarele au primit un panou uriaș, un soare fals, dar lumină reală; oamenii au tot felul de relații cu persoane pe care nu le-au atins niciodată; nu mai e nevoie să enumăr, e clar, multe se schimbă în decursul unei vieți de om. Darko mi-a spus că vrea să o ducă pe bunica lui în centrul comercial Ušće, să-i pună ochelari VR, să-și facă măcar o idee despre viitor. Ce va face cu această experiență nouă? Tata mi-a povestit că există un cimitir pe lîngă suburbia Mali Mokri Lug unde morții sînt îngropați împreună cu cele mai prețioase obiecte ale lor; astfel, se sapă morminte adînci, iar în ele se află omul și mașina.
Frumos, dar deloc practic; omul viu se chinuie să sape o groapă uriașă pentru cel mort – o groapă adesea mai mare decît suprafața unui apartament închiriat. Dar un lucru rămîne neschimbat de secole, de cînd omul și-a pierdut coada și a învățat să taie și să ascută un par.
– Încerc să-mi imaginez cum a fost la începutul anilor treizeci, cum alerga tatăl meu pe aici și se împiedica, mi-a spus tata. Dar, de fapt, nu pot să înțeleg un singur lucru – cum putem fi atît de diferiți.
– În ce fel diferiți? l-am întrebat.
– În toate. Nu pot să înțeleg.
Am tăcut amîndoi, iar tata a stins chiștocul de țigară cu talpa pantofului. Am văzut că se gîndea la ceva. Dacă aș ști măcar o dată, o singură dată, la ce.
traducere din limba sîrbă de Aleksandra Petrov
Foto: Aleksa Borković
Aleksandra Petrov (n. 1999) a absolvit Limbi și Literaturi Străine (portugheză și germană) la Universitatea din București, și a urmat masteratul în Traductologie latino-romanică cu specializare pe portugheză. A tradus piese de teatru, un scurtmetraj pentru New York Portuguese Short Film Festival, un scenariu de film, și două filme de lungmetraj pentru TIFF. Aleksandra Petrov a cîștigat premiul I la Concursul de Traducere Literară „Mioara Caragea” pentru traducerea unei povestiri de José Luís Peixoto. Din 2021, este profesoară independentă de limbi străine, predînd cursuri de sîrbă și română (limbi materne), precum și de portugheză, germană și engleză.
Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la peste 800 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.
