În aceste vremuri tulburi, marcate de violenţă, de războaie, de limbajul agresiv al unor semeni care acuză, jignesc, fără un respect minimal faţă de cultură, raţiune, civilizaţie, îmi vine în minte Horea Paştina, artistul care aniversează în septembrie 80 de ani, cu silueta sa serafică, cu vocea molcomă, îmbrăcat în alb ‒ un mesager al păcii, care ne spune că „fiecare om, prin naşterea lui, e făcut să înmulţească frumuseţea şi bunătatea. Fiecare om are valoarea lui în faţa lui Dumnezeu şi această întîlnire devine eternă”. Recent, a avut o expoziţie, numită Punctul, la prestigioasa Galerie Romană din Bucureşti, cu lucrări create în ultimul timp, fiind prezente totuşi şi cîteva din alte etape, ca repere ale operei sale: Grădina cu scaun, vasul cu scăriţă, muşcate, ferestre... şi iată, în timp ce pericolele pîndesc, răul e în acţiune, Horea Paştina ne spune:
„Ascult şi privesc. Atîta frumuseţe, folos şi rost în jur.
Plin este cerul şi pămîntul de mărirea Ta, Doamne! Te bucură!
Auzului meu vei da bucurie şi veselie [...]”.
„Paleta, strîmtoarea paletei, cu infinite posibilităţi, mă face să mă simt în largul meu.
Puţine culori. Pictorul nu are nevoie de un număr mare de culori.
Suficiente sînt două-trei [...]”.
Horea Paştina a simţit chemarea pentru pictură, a absolvit Institutul de Artă Plastică şi Decorativă „Nicolae Grigorescu” în 1973, avîndu-l profesor pe Alexandru Ciucurencu. A devenit un pictor care mereu şi-a pus întrebări, a căutat răspunsuri în legătură nu numai cu rolul creaţiei artistice, ci şi cu rostul său pe pămînt. A dorit să-şi afle drumul propriu, cel adevărat, a dorit să se cunoască pe sine. Aş zice că toată viaţa a căutat calea spre centru, apropiindu-se tot mai mult de el, urmînd „calea regală”, fără meandre, fără zbateri existenţiale care să-l abată de la ceea ce aspira. Simţea că sprijinul îl va afla prin credinţă în care simţea că există un sens adînc, duhovnicesc, poarta spre o lucrare euharistică. A avut şansa de a-l fi întîlnit pe marele teolog Dumitru Stăniloae, acum canonizat, care spunea: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci şi cu frumuseţe și iubire”. A ajuns în casa lui prin Costion Niculescu, care se afla şi el în căutarea centrului spiritual. Mergea zilnic la părintele Stăniloae, îl asculta în timp ce vorbea și cu oamenii care îl căutau mereu, îl însoţea la biserică, dobîndind astfel încredere în drumul lui prin viaţă, în drumul său artistic. De altfel, ne spune Horea Paștina, în atelierul său domnea liniştea, îşi începea lucrul cu o rugăciune şi o cruce pe pînza albă şi abia apoi se aşterneau culorile.
Era firesc ca în 1985 să devină cofondator al Grupului Prolog, alături de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Christian Paraschiv, Mihai Sîrbulescu, cel mai longeviv grup de artă din sud-estul Europei, remarcîndu-se prin atitudinea faţă de natură, credinţă, prietenie, atenţi la frumuseţea lucrurilor simple, străduindu-se să surprindă acea linişte prin care putem observa perfecţiunea chiar şi la cele mai mărunte forme ale vieţii, toate datorate Creatorului. Iar într-o lume tot mai bulversată, aveam şi avem nevoie de artişti ca aceia din Prolog. Avem nevoie de creaţia lui Horea Paştina, care ne-a îndemnat chiar de la început să ne integrăm în ritmurile naturii, să ne pătrundem de marea respiraţie universală prin simplitate, prin smerenie, cu stăruinţa de a ne afla calea, de a ne afla sensul pe lume.
Erau teme modeste, dar cu încărcătură emoţională şi simbolică: o căsuţă cu formele simplificate care adesea centrează compoziţia, peisaje cu spaţii ample, într-o cromatică armonioasă, grădini înflorite, crenguțe și ele înflorite, fragile, dar care ne oferă frumuseţea lor, irişi, stînjenei, muşcate, crini în cîmpuri întinse sau în vase, avînd cupele deschise generos spre univers, în culori estompate, cu valoare simbolică, la fel ca şi pîinile alături de peşti, în sensul jertfei euharistice. Îmi vin în minte portretele lui Dumitru Stăniloae, pictate de Horea Paştina, văzut bust, frontal, cu trupul tratat sintetic, cuprins într-o piramidă ‒ ca o conexiune între umanitate şi divinitate, formă cu conotaţii mistice, încununate de capul cu figura omului care ne priveşte direct şi totuşi dincolo de timpul prezent, emanînd blîndeţe, siguranţă, dar şi o forţă invincibilă, imaginea avînd desigur virtuţi simbolice.
În 1986, cînd Horea Paştina a avut o expoziţie la Sala Dalles, Andrei Pleşu scria: „Artistul deţine o performanţă stranie să surprindă, fără ca substanţa ei reală să fie noutatea. Calitatea surpriză este corolarul contemplativ al firescului, al simplităţii, totala lipsă de afectare. Lucrările lui Paştina creează senzaţia de grădină aurorală, fără emfază festivă [...]”. În faţa tablourilor lui Horea Paştina ai o senzaţie de siguranţă pe care o afli tocmai în preajma lucrurilor modeste, dar impregnate de evlavia la care aspiră, cred, şi cei mai neliniştiţi semeni ai noştri pentru a ajunge la un liman. Horea Paştina, cu fiecare lucrare nouă, a deschis o altă filă, o altă uşă către frunuseţea blîndă, luminoasă, a acestei lumi. Ceea ce picta este expresia viului, dar este și ceva ce trece de imediatul cunoaşterii datorită credinţei sale puternice şi unei concentrări ce tinde spre esenţă. Natura pictată de el nu a fost niciodată acaparatoare, invadatoare, ci prietenoasă, ocrotitoare, unde omul se simte în armonie cu universul.
Culorile lucrărilor sale au fost însă tot mai dematerializate în favoarea luminii, prin accentuarea sensului Epifaniei. A ajuns acum la esenţializare prin recurgerea la forme geometrice primare: cerc, pătrat, triunghi, patrulater, într-o întrepătrundere ce animă discret spaţiul impregnat cu simboluri ce ne îndreaptă spre o certitudine integratoare în veşnicie. Horea Paştina a ştiut să-şi înmulţească talantul şi ne spune cu fiecare lucrare că acest lucru se poate doar prin evlavie şi printr-o continuă concentrare. Trebuie observat că, deşi recurge acum doar la geometrie, la forme interconectate astfel încît să creeze o dinamică aflată mereu în echilibru în jurul crucii, acum la vedere, există ceva ce te face să fii atent, să le urmăreşti în lumină, în albul atotcuprinzător.
Cu ocazia împlinirii vîrstei de 80 de ani, Horea Paştina a avut recent o expoziţie la prestigioasa Galerie Romană din Bucureşti. Expoziţia s-a numit Punctul, pentru că acesta înseamnă un început şi un sfîrşit, pentru a deveni un nou început.
Lucrările cu forme geometrice în lumina albă semnifică trecerea într-o altă dimensiune, iar raportul de verticale şi orizontale, modul cum se întreţes formele primare cu semnificaţii sacre fac să apară crucea, omniprezentă, într-un spaţiu cosmologic, îmbibat de spiritualitate creştină filocalică. Crucea are un rol constructiv ca sens al învierii, fiind parte a formelor geometrice vizibile sau mai „ascunse” în oceanul de lumină. Horea Paştina ne spune: „Coala albă de hîrtie. Creion, cărbune, gumă de şters [...], Ziua. Ca un punct. Fiecare zi e un dar. Zilele omului, ca iarba cîmpului. Ziua trebuie folosită. Ca cel ce împleteşte coşuri şi se roagă, desenez şi mă ţin de cuvînt”.
„Punctul. Uniune. Treime. Peste toate şi prin toate şi întru noi toţi, Crucea, Învierea, Frumuseţea.”
„Punctul. Uniune. Treime. «Dar deodat’ un punct se mişcă.» Punct. Linia. Crucea. Cercul, Pătratul, Triunghiul. Ascult şi privesc Cerul şi Pămîntul. Precum în cer, aşa şi pe pămînt.”
Recent, Horea Paștina a primit ordinul „Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul”, în semn de prețuire pentru activitatea sa în slujba credinței și promovarea artei, culturii creștine, a spiritualității românești. Avem nevoie de asemenea lucrări, de transcendenţă, acum mai mult ca oricînd. Fără repere nu putem să ne aflăm rostul nostru pe pămînt. Iar sursa este interioritatea în conexiune cu ritmurile universale în lumina atotcuprinzătoare a spiritualităţii creştine.
Maria Zintz este curator, istoric de artă și critic de artă.
.jpg)
