Democrație versus rețele

La baza democrației reprezentative parlamentare stă, mi se pare, o viziune sceptic-moderată asupra naturii umane. „Părinții fondatori” ai Constituției americane, liberalii europeni din secolul al XIX-lea, social-democrații și conservatorii care au alcătuit la jumătatea secolului XX arhitectura instituțională a Uniunii Europene știau că majoritatea oamenilor sînt, de obicei, impulsivi, mînați de pasiuni deșarte, avizi după bunuri și status, ușor coruptibili. Știau, de asemenea, că, odată ajunși puternici, mulți oameni își pierd capul și devin nesăbuiți și tiranici. Credeau totuși că oamenii, în general, își pot recunoaște interesele fundamentale, dacă sînt informați corect, și că vor alege în mod rațional drept reprezentanți persoane moderate. De aceea considerau că, prin sistemele de vot și de echilibru al puterilor în stat, cît și cu susținerea unei prese libere și critice, chiar și cei mai detestabili aspiranți la conducere vor fi sau excluși de la putere, sau, dacă totuși vor ajunge în poziții de forță, sistemul instituțional le va dilua în mod esențial nocivitatea. Un Nero sau un Caligula n-ar fi niciodată aleși drept președinți sau prim-miniștri, fiind din timp discreditați de presă, sau, dacă s-ar fi întîmplat totuși să treacă de votul popular prin duplicitate sau viclenie, și-ar fi văzut foarte repede puterile limitate de sistemul instituțional, cît și de criticile solide ale presei. Și probabil că nici un Donald Trump n-ar fi putut fi ales pe atunci președinte al SUA!

Putem formula lucrurile și diferit: liberalii sînt sceptici, pesimiști chiar față de omul ca atare, dar sînt relativ optimiști în raport cu una dintre creațiile sale principale – instituția bine rodată și exersată în timp. Omul e slab și adesea coruptibil, dar instituția tradițională – (Justiție, alegeri, presă, federalism etc.) – poate să-l țină sub control și chiar să-l amelioreze parțial. E aici o contradicție, evident, între creator și creatură. Cumva poate deveni și fatală, în anumite condiții? Poate. 

Într-adevăr, acest mod de a vedea lucrurile a părut rezonabil și realist timp de multe decenii; s-a născut în vremea dominanței fără rival a instituției presei scrise, a supraviețuit – deși cu unele dificultăți – ascensiunii radioului și televiziunii. În zilele noastre însă, cînd trăim în epoca calculatoarelor, a telefoanelor mobile și mai cu seamă a Internetului și a consecințelor sale directe – rețelele sociale și AI –, avem tot mai multe îndoieli că el poate supraviețui. Nu că oamenii ar fi devenit mai răi sau mai iraționali decît au fost întotdeauna, nici că instituțiile ar fi într-atît de alterate în principiile lor. Problema este că modificarea atitudinilor umane cu ajutorul rețelelor și al AI depășește deja semnificativ capacitatea de apărare proprie instituțiilor tradiționale ale democrației – fie ele ale statului, fie ale presei de calitate, fie ale societății civile. Și, așa cum s-a arătat de multe ori, ceea ce are cîștig de cauză aproape întotdeauna prin utilizarea în toate felurile a motoarelor de căutare ale Internetului nu este atitudinea politică moderată, ci dimpotrivă, sînt atitudinile extreme, frustrările maxime, iluziile fără corp. Poate deci instituția liberal-democratică să mai triumfe în lupta pentru mintea omului, cînd aceasta e atacată, ba chiar intoxicată din toate părțile de „noile tehnologii” informatice, într-atît de penetrante și de persuasive și care aduc atît de mari profituri celor care le utilizează cu abilitate?

Vom vedea săptămîna aceasta un episod important al acestei confruntări epice – alegerile americane „de la jumătatea mandatului”. Pe scurt, sînt două întrebări fundamentale: mai întîi, se vor „trezi” o parte a americanilor din „visul urît” numit Donald Trump, creat în mare măsură cu ajutorul „noilor tehnologii” (vezi postările nesfîrșite pe rețeaua X, fostă Twitter), dînd cîștig de cauză adversarilor lui, astfel încît, la finalul acestui an, președintele american să se vadă lipsit de majoritate în Congres și foarte fragilizat sub raportul puterii, ba chiar în pericol să fie demis? Iar cea de-a doua întrebare: în cazul unei victorii democrate la aceste alegeri, vor rezista instituțiile democratice unui eventual asalt spre a modifica rezultatele sau chiar a le anula, din partea partizanilor președintelui Trump? (Știm cu toții ce s-a întîmplat în ianuarie 2021.)

Lupta esențială, din spatele scenei politice, așadar, nu este între democrați și republicani, nici măcar între partizanii și adversarii președintelui Trump, ci între capacitatea de rezistență a tradiționalelor instituții liberal-democratice și „noile tehnologii” bazate pe Internet, rețele și algoritmi. Putem formula și altfel: oare scepticismul moderat la adresa omului al filozofiei liberal-democratice mai poate fi susținut în prezent și în viitorul previzibil, sau el trebuie înlocuit cu o atitudine mai în ton cu timpurile pe care le trăim – un scepticism profund?