Note, stări, zile

Pagini de „note, stări, zile”, scrise încă din tinerețe (1968) și publicate, fragmentar, la Humanitas, în 2010, am început să reiau și în Dilema de ceva vreme, nu fără o tentă de culpabilitate. (Retipăresc adică texte vechi, unele deja publicate...) Am încercat să justific, totuși, pentru prima oară, decizia mea – prin 2024, cred – în prima parte a textului de mai jos.

Gazetarul nu poate evita să sucombe sub invazia imediatului. Efemerul, anecdota, şi policromia conjuncturilor sînt meseria lui, substanţa asfixiantă a grăbitei lui reflexivităţi. Uneori oboseşte, uneori îşi caută subiectul cu lumînarea, cum îşi caută boschetarii hrana printre dejecţii... Captiv în „actualitate”, el riscă să piardă cu totul sensul istoriei, al dramei proprii, al gratuităţii. Devine un funcţionar al cotidianului, un halucinat al faptului divers. Concentrat asupra trecătorului, gazetarul are nevoie de un mare talent, de un mereu fraged umor şi de o mişcare imprevizibilă a inteligenţei pentru a evita trivialitatea sau discursul anost. Nu se poate salva decît prin stil, prin curaj investigator şi prin divagaţie hermeneutică. Dar şi prin anumite manevre de dezintoxicare. Din cînd în cînd, trebuie să ia înălţime, să se rupă de promiscuităţile clipei, pentru a respira într-un aer mai pur. În caz contrar, se va dizolva în irelevanţă, laolaltă cu materia de care se ocupă.

Dar toţi avem, de fapt, în măsura în care ne lăsăm trăiţi, în măsura în care consimţim fără rest împrejurărilor curente, problema gazetarului. Toţi uităm zilnic de noi înşine, toţi întîrziem vinovat în fastul înşelător al suprafaţelor, în ploaia de detalii nesemnificative a rutinei jurnaliere. Toţi pariem pe accidental şi pe volubilitate anonimă.

Spun toate astea ca să explic cititorilor de ce, la răstimpuri, voi simţi nevoia să nu mai iau notă de imediat. Să fiu inactual. Voi vorbi despre altceva, voi răsfoi caiete de însemnări mai vechi, voi plonja în privat. Voi relua, intermitent, o serie începută în vechea Dilema, sub titlul „Note, stări, zile”. Ne vom aduce astfel aminte, împreună, de un alt imediat, imediatul altor vremuri, sau imediatul netrecător al lucrurilor care contează cu adevărat. Obsesii, întrebări, lecturi, încercări de a ţine capul deasupra apei, de a rezista plictiselii „cu gîndiri şi cu imagini”...

6-7 aprilie 1977

Cînd pictorii Renaşterii descoperă perspectiva şi reuşesc să transforme spaţiul plat al unui tablou în iluzie a tridimensionalităţii, ingeniozitatea lor tehnică inaugurează o nouă experienţă a sufletului, fondatoare pentru modernitate. Geometria plană a imaginii medievale nu îngăduia decît mişcarea pe verticală: înălţarea şi căderea. Imaginea renascentistă face posibilă „fuga” în adîncime. Se formulează, astfel, o insolită dinamică a libertăţii, cu toate mirajele şi riscurile ei. Poţi alerga frenetic în toate cele patru vînturi, dar poţi să devii, în egală măsură, o paradigmă a dezorientării. Descoperi ce înseamnă să n-ai limite, dar, deopotrivă, ce înseamnă să n-ai repere. Odată cu perspectiva, apare posibilitatea tatonării indefinite, a căutării fără ţintă, a pierderii de sine. Poţi evada spre zări nedeterminate, dar descoperi, totodată, ce înseamnă să fii hăituit. Prin modul ei de a fanda în real, Renaşterea aduce cu sine sensul rătăcirii: omul află ce i se poate întîmpla cînd rămîne singur cu libertatea sa, dinaintea unui orizont în care cerul şi pămîntul se pierd unul într-altul. Lumea se pregăteşte să trăiască haosul latent al geometriei.

21 aprilie 1977, Bonn

Un program de televiziune face portretul unei femei oarecare, gospodină tradiţională, devotată bărbatului şi copiilor ei, dar confiscată, într-o bună zi, de o nevroză inflexibilă: refuză să mai mănînce. Nu-şi abandonează cu nici un chip îndatoririle zilnice, dar posteşte. Ajunge la 32 de kilograme, sînt chemaţi tot soiul de medici, dar nici unul nu poate pune un diagnostic. „Pacienta” e internată, în cele din urmă, într-o clinică de psihiatrie. În timpul internării scrie o carte cu titlul Foamea de nebunie, pe care o editură cunoscută o publică. Notorietatea de care se bucură brusc o aduce în faţa camerelor de luat vederi pentru un interviu. Ţine să vorbească acompaniindu-se la pian. Spune o mulţime de platitudini, cînd nu deraiază indescifrabil. Uneori, totuşi, recuperează spectaculos. Se citeşte, de pildă, un pasaj din carte: „Postul e spiritul meu, mîncatul e corpul meu”. Întrebare: „Cum v-aţi hotărît, în fond, să vă abţineţi de la mîncare?”. Răspuns: „Am vrut să văd, în sfîrşit, cine sînt”. „Vă socotiţi – sau v-aţi socotit în spital – un om bolnav?” „Nu sînt nici bolnavă, nici sănătoasă. Sînt aşa cum sînt. Ca toată lumea.” „Cum vă simţeaţi în raport cu medicii care vă tratau?” „Îmi erau străini. Voiau să mă vindece de ceva care le era, de fapt, necunoscut.” E cea mai radicală definiţie a medicinei din cîte ştiu.

1979

Prînz de protocol, la Kremlin, pe vremea lui Stalin (după Milovan Djilas): icre negre, somon afumat, păstrăvi, castraveţi proaspeţi, vinete, şuncă afumată, friptură rece de porc, pateuri calde cu carne, brînzeturi tari, borş, grătar şi, în final, prăjituri înalte de treizeci de centimetri şi fructe tropicale aşezate în vase enorme, a căror greutate îndoia mesele. Stalin bea vin roşu amestecat cu vodcă.