În 1997, cînd regizorul Michael Haneke era nominalizat la Palme d’Or cu Funny Games (Jocuri stranii), existau televiziuni, tabloide, jocuri video care vindeau cruzimea, dar Internetul nu devenise încă scena pe care milioane de oameni privesc zilnic războaiele, sărăcia și durerea altora, nu existau comentariile din subsolul postărilor ca spațiu de eliberat furia și frustrările și nimeni nu avea în buzunar un aparat care să transforme tragedia în spectacol în doar cîteva secunde. Haneke și-a realizat filmul (și) ca oglindă pusă în fața publicului: agresorii se uită în cameră, zîmbesc, iar spectatorul își înțelege propria complicitate.
Aproape treizeci de ani mai tîrziu, spectacolul Funny Games al lui Botond Nagy de la Teatrul Grivița 53, adaptare a filmului, a mutat experimentul în sală. Cei doi tineri politicoși – actorii Eduard Păuna și Ștefan Radu, excelenți în măștile lor cuminți-amenințătoare și cu numele mereu schimbătoare – deschid spectacolul cu o întrebare: „Ce e violența?“, apoi îi oferă telecomanda unui spectator. Ecranul dispare: violența respiră în aceeași cameră cu noi, iar întrebarea nu mai e doar „De ce continui te uiți?“, ci și „Ce faci cînd ți se dă puterea să intervii?“. Mai bine de o oră și jumătate, stau pe scaun încremenită. Nici Haneke, nici Nagy nu ne lasă să uităm că violența nu e doar problema celuilalt. Spectacolul elimină distanța pe care o impunea filmul, prin ecranul său: agresorii sînt pe scenă, la cîțiva metri de noi, iar acțiunile lor ridică întrebări incomode. Vrem să-i pedepsim? Sperăm ca victimele să se răzbune? Cu cine ne aliem de fapt atunci cînd nu plecăm, ci cîntăm „La mulți ani!“ odată cu agresorii? În 1997, la Cannes, o treime din spectatori au ieșit din sală. Acum, la Teatrul Grivița, nici unul.
Mă așteptam ca discuția de după spectacol să pornească de aici, dar prietenii cu care am mers erau, pesemne, prea șocați. Ne-am rezumat să ne plîngem despre politică și mici iritări cotidiene. Acasă, m-am gîndit la atmosfera tot mai pesimistă din ultimii ani, în care indignarea a ajuns la ordinea zilei. O parte din ea e, se pare, fabricată, după cum a dovedit, în septembrie, jurnalistul Victor Ilie, cînd a publicat în Snoop investigația „Pirații digitali ai Kremlinului“, arătînd că reclamele asociate conținutului de ură (pesimism, furie, tristețe) sînt printre cele mai bine plătite. Și nu doar atît: experții consultați avertizează că datele colectate astfel pot servi la supraveghere și la influențarea comportamentului utilizatorilor. Nu că o simplă rețea de reclame ar explica fiecare comentariu furios de pe net, dar un război hibrid se naște și așa, cu panici fabricate și resemnare, iar pesimismul pe care îl luăm drept starea naturală a țării poate fi o marfă bună de vîndut. Într-un asemenea climat, sîntem împinși să reacționăm imediat la iritări, să nu mai analizăm critic și să trecem cu vederea tot mai des lucrurile bune din viață.
În 1997, spectatorul privea violența. În 2026, poate participa la circulația ei. Un om e filmat într-un moment de suferință (Ucraina, Gaza, completați voi), imaginile ajung online, iar în cîteva minute cineva rîde, altcineva insultă, încă cineva distribuie. Un om real devine personaj într-un spectacol pe care nu și l-a ales. Diferența față de spectatorul lui Haneke e că putem apăsa like, share, comment. Sau report, block, exit? Cum ajutăm cu adevărat – făcînd publică violența, denunțînd-o, donînd pentru asociațiile umanitare? În orice caz, să ieșim din ciclul violenței e tot mai greu azi. Cu algoritmul lor, rețelele de socializare recompensează exact furia, umilirea, cruzimea, șocul. Cercetările despre discursul instigator la ură arată că mediul digital facilitează dezinhibiția și diminuează totodată empatia și responsabilitatea față de celălalt. Nu devenim automat mai cruzi, dar e tot mai ușor să uităm că în spatele ecranului chiar se află un om.
Există soluții? Oarecum. Putem să cerem insistent reguli mai stricte și moderare mai bună a rețelelor de socializare, putem să ne întrebăm cui folosește de fapt furia noastră înainte să publicăm comentarii. Un semnal încurajator: experimente recente realizate de ETH Zürich arată că intervențiile care îi fac pe oameni să adopte perspectiva grupului atacat reduc distribuirea mesajelor xenofobe. Spectatorul nu e condamnat să rămînă spectator.
Michael Haneke a fost categoric vizionar, iar Funny Games e azi mai actual decît în 1997, nu pentru că oamenii ar fi devenit mai răi, ci pentru că instrumentele prin care putem fi spectatori ai violenței sînt mai puternice. În filmul lui Haneke, spectatorul nu putea schimba finalul, iar în teatrul lui Nagy rămîne cu întrebarea dacă are cum să intervină, în vreme ce, în lumea reală, telecomanda-smartphone chiar funcționează. Asta e partea cea mai înfricoșătoare. Dar și cea mai plină de speranță.
.jpg)
