Moderația – o știm de la Aristotel – este o virtute, și nu una neînsemnată, constînd în relativ egala depărtare de două excese de semn contrar văzute ca vicii: de exemplu, între risipă, pe de-o parte, și zgîrcenie, pe de alta, se află virtutea cumpătării. Condiția moderației este, așadar, pe de o parte, căutarea unei anumite medii sau centralități față de două extreme, dar, pe de altă parte, este esențial ca ambele tendințe să fie cu adevărat excese și nu numai una dintre ele. Or, nu întotdeauna două forțe opuse și aflate în luptă (fie ele pasiuni, fie forțe politice ori curente de gîndire) sînt, ambele, situate la extremă, ci doar una dintre ele este astfel sau, poate, nici una. În aceste ultime cazuri, noțiunea de „centralitate virtuoasă” n-are sens.
Se întîmplă destul de des în istorie – și vedem asta și acum, în zilele noastre – că o extremă acaparează o poziție în timp ce poziția contrară, care o combate, nu are același caracter de extremă – ba, de fapt, are ea însăși destule dintre atributele moderației.
Unii nu pricep asta sau se fac că nu pricep: ei susțin fie vocal, fie mai discret, printre amici și cunoscuți, că sînt moderați și deci îndreptățiți moral, deoarece refuză să se pronunțe pentru una dintre cele două forțe sau pentru reprezentanții lor care se opun. Ei pretind că ambele poziții în joc și în luptă sînt extreme și le descriu pe ambele în culori suficient de asemănătoare, doar cu polaritate inversată. Se înșală grav. Nu există poziție morală virtuoasă la mijloc între violență (de orice tip) și argument, între minciună și adevăr, între discurs al urii și bunăcuviință, între demagogie fără frîu și realism în promisiuni, ori între fascism (indiferent de formă) și o poziție liberală și democratică. Care ar putea fi această poziție intermediară? Ceva mai puțină minciună, o violență un pic mai redusă, un liberalism edulcorat, un fascism, chipurile, aplicat cu măsură? Stilistic, e ridicol. Logic, se cade în oximoron. Politic, se adoptă o neutralitate de fațadă, suspectă. Etic, se răstoarnă însăși esența moderației.
Căci ea, moderația autentică (și nu mecanica obsesie pentru a afla o situație geometric centrală), presupune totuși o formă de radicalitate, care e altceva decît extremism: radicalitatea curajului, fermității și a clarității în gîndire. Nu e o poziție comodă, căci presupune un partizanat fățiș. Sînt destui (și îi vedem zilele acestea lansînd declarații și excogitații) care o vor acuza de extremism „de semn contrar” și-i vor nega dreptul de a vorbi în numele binelui și al virtuții politice și etice. Va trebui să facă față unor argumente oțioase, dar insinuante. Dar cel mai dificil este că va avea de luptat nu numai împotriva extremei, dar și împotriva așa-zișilor „imparțiali”, a celor care afișează o superioritate falsă a neimplicării și a situării, pretins etice, deasupra „bătăliei”; va avea de făcut față falșilor pacifiști, care relativizează situația victimei și a agresorului și, într-un sens mai general, relativizează binele și răul, eliminînd aproape orice limită între ele și reducîndu-le la o gradație nesfîrșită de nuanțe. Fără îndoială, a distinge nuanțe într-un continuu situațional poate fi o virtute intelectuală și de multe ori dovedește discercernămînt și simț critic. Eroarea vine însă atunci cînd totul devine o tranziție a infinit de multe nuanțe ceva mai închise și ceva mai deschise, între care orice decizie fermă de a rosti un simplu „asta nu” pare arbitrară, cînd nu absurdă de-a dreptul.
Refuzul sceptic de a alege între valori alternative și opuse (ceea ce vechii filozofi numeau epoche) este admisibil și, poate, are chiar o doză de măreție, cu o singură condiție: să fie practicat consecvent – mai ales și în primul rînd – asupra vieții proprii a celui care-l proclamă. Se spune că discipolii îl însoțeau permanent pe scepticul Pyrrhon, pentru a-l feri de un gest extrem: acesta refuza, pare-se, să decidă, de exemplu, dacă să se arunce într-un puț aflat în drum sau să-l ocolească, lăsînd întîmplarea (sau discipolii) să decidă.
Dar dacă nu ești un Pyrrhon și nu poți trăi ca el, trebuie să decizi în favoarea unei alternative. N-ai voie moralmente nici să-ți reții judecata pe motiv că toate căile sînt echivalente, nici să adopți o ipotetică poziție centrală, refuzînd să distingi extrema de reala moderație. Ești dator să te pronunți și, cu cît vocea îți este mai influentă în lume, cu atît pronunțarea trebuie să-ți fie mai clară și să ducă mai hotărît în direcția cea bună.
Nu te îngădui, așadar, să te declari moderat și superior moral părților combatante prin tăcere sau relativizare. Ci te voi chema, fără menajamente, pe numele tău adevărat: cel de „laș”.
