„Non est idem si duo dicunt idem” („Nu-i totuna, chiar dacă doi spun același lucru“), zice dictonul latin. Și așa este, fără îndoială, dar a distinge diferența în unele situații nu-i tocmai la îndemînă. Iată o situație: și AUR, POT, SOS, și președintele Nicușor Dan contestă la CCR legea recent votată de Parlament, care (completînd și lărgind domeniul de aplicare al unei vechi OUG 31/2002) incriminează manifestările, declarațiile și simbolurile fasciste, naziste, rasiste, antisemite etc. Mai mult, întîmplarea face ca, exact în ziua cînd CCR respinge solicitarea AUR etc., președintele să-și facă publică solicitarea proprie. Coincidență nefericită, aș spune, sub raport politic și simbolic.
Căci Nicușor Dan a fost votat și ales președintele României nu în ultimul rînd tocmai pentru că era diferit în maxima măsură de contracandidatul său de la AUR, George Simion. Mai mult, a fost ales cu scopul să fie diferit și ca să apere societatea românească, nu în ultimul rînd, și de fascismul renăscut, de neolegionarisme, de pericolul violenței împotriva adversarilor, de tentativa de a distruge democrația de tip liberal, înlocuind-o cu o formă de autoritarism inspirat deopotrivă din Rusia și de Rusia, dar și de propria istorie interbelică a României. În această perspectivă, e clar ce au intenționat AUR, POT și SOS cînd au atacat la CCR legea: să-și poată lărgi, nestingheriți sub raport legal, spațiul propriei prapagande antidemocratice și neofasciste – mai mult, să poată înființa grupuri și organizații care să acționeze nepenalizate de autorități (așa cum s-a și întîmplat adesea pînă de curînd). Așadar sesizarea lor viza desființarea legii. Dimpotrivă, sesizarea președintelui vizează aparent întărirea legii, cu alte cuvinte reformularea ei în așa fel încît aplicarea ei în practică să devină mai eficientă. De exemplu, observă imprecizia în definirea în textul legii a unor termeni precum „legionar”, „fascist” etc., neclaritatea în ceea ce privește sensul unor sintagme precum „conținut legionar” și așa mai departe, și cere Curții să declare articolele respective neconstituționale. Scopul ar putea fi buna aplicare a legii între reperele constituționale: nici vinovații să nu poată evada prea ușor din argumentele parchetelor, așa cum s-a întîmplat destul de des pînă acum, dar nici nevinovații să nu fie condamnați.
Problema este însă că, cerînd mai multă claritate de la legiuitor, textul sesizării președintelui păcătuiește el însuși printr-un anumit echivoc, care generează confuzie privitor la intenția sesizării. Așa se explică și reacția vehementă (fie și exagerată) a unora, în special a dlui Silviu Wexler, reprezentantul în Parlament al comunității evreilor din România și autor al proiectului de lege. (Acesta a retrimis președintelui decorațiile primite.) De exemplu, în preambulul sesizării („Contextul social”), se scrie: „Orice acțiune a statului care se referă la polarizarea existentă (în societate, n.m., A.C.) trebuie să ofere toate garanțiile pentru a nu putea fi citită ca o acțiune a unei opțiuni politice a societății cu reprezentare parlamentară majoritară, împotriva celeilalte”. Nimeni nu poate contesta polarizarea actuală a societății și nici un democrat nu poate respinge intenția de a legifera echitabil și de a nu sugera în legiferare partizanat sectar, oferind totodată garanții că nu se va întîmpla astfel. Dacă deci prin „opțiune politică” înțelegem „partizanat sectar” sau „vendetă politică”, formularea și intenția acțiunii de sesizare sînt în regulă. Dar sensul obișnuit nu este acesta și pentru mulți – inclusiv pentru mine – opțiunea democratică, antifascismul (ca și anticomunismul, de altfel) sînt și rămîn indiscutabil opțiuni politice. Ba chiar sînt opțiuni politice fundamentale, bazate pe valori de bază, precum libertatea, justiția, egalitatea prin naștere a oamenilor, refuzul discriminării, guvernare reprezentativă, laicitatea etc. Cine își închipuie că se poate legifera într-un stat – și încă în materia limitării unor drepturi – în afara unei opțiuni politice gîndește ori utopic, ori e rău intenționat, ori ia termenul „politic” într-un sens restrîns și depreciativ (ceea ce, în cazul de față, cred că este o mare naivitate.) Da, ține de o opțiune politică de a îngrădi legal acțiunile rasiste, antisemite, instigatoare la violență, dirijate împotriva vocației și apartenenței europene a României. Și mi se pare efectiv o naivitate legalistă neavenită a fugi, în formă și fond, de ideea că a apăra democrația împotriva inamicilor ei vechi și noi ar fi, cumva, în afara „politicii”. Asta cu atît mai mult cu cît, nu o dată, partizanii autoritarismului au pretins că vor să desființeze „politicul” și „politica”.
Pe de altă parte, în mod principial, se reproșează legii atacate la CCR faptul că „noțiunea de legionar” nu este definită în cuprinsul ei, iar recursul eventual la DEX nu oferă decît o definiție incompletă. Același lucru s-ar întîmpla și cu termenul de „fascist” (folosit constant în cuprinsul OUG 31/2002). Firește, cerința ca legea să aibă o anumită precizie în definiții este legitimă. Dar implicația că asemenea noțiuni precum „fascist”, „legionar” ori „antisemit” pot fi definite în absența oricărei ambiguități și mai ales strict prin referire la un așa-zis „criteriu obiectiv” (cum se scrie în sesizare) este exagerată, dovedind din nou un fel de naivitate. Ceea ce nu înseamnă defel că asemenea termeni pot însemna orice: contextele culturale în care ele sînt și au fost folosite rămîn întotdeauna esențiale pentru determinarea semnificației lor. De exemplu, este oare afirmația „evreii conduc lumea” antisemită? Cineva, un antisemit, fiind acuzat, poate pretinde că nu: literal nu spune nimic rău despre evrei, ci dimpotrivă, afirmă aparent ceva foarte pozitiv, acordîndu-le lor mai mult decît tuturor popoarelor. Noi știm însă că aceasta este o afirmație din arsenalul clasic antisemit, avînd intenția, în ultimul rînd, de a-i priva pe evrei de drepturi, de proprietăți, de a-i expulza sau chiar de a-i ucide. De unde știm? Din contextele culturale și istorice care ar trebui să fie cunoscute sau măcar interogate deopotrivă de cei care fac legile și de cei care le aplică. Așadar, dacă „criteriu obiectiv” înseamnă numai „fapte” sau decizii juridice (eventual dictate de tribunale internaționale), cum pare să pretindă sesizarea președintelui, cerem mult prea mult de la legiuitor, ba chiar, uneori, imposibilul. Dacă însă avem în vedere contextele și conotațiile culturale dominante, dovedite de zeci, sute de cărți de istorie, articole mai vechi și mai noi, studii științifice, enciclopedii internaționale, mărturii, jurnale, rapoarte oficiale (cum e cel al Comisiei Wiesel asumat chiar de Președinția României), noțiunile puse în joc se clarifică și există temeiuri relativ sigure pentru condamnare sau achitare în spiritul și litera legii.
Pe scurt, în absența unor clarificări prealabile satisfăcătoare (în preambul sau chiar verbal, într-o conferință de presă) și fiind destul de echivocă sub raport conceptual, acțiunea președintelui, presupun bine intenționată, poate chiar binevenită, pe alocuri, tinde să cadă sub semnul aceleiași neclarități pe care ea însăși o reclamă. Sigur, „non est idem si duo dicunt idem”, dar simpla aparență, neevitată, de similitudine a generat suspiciuni, devenind o gafă politică.
