Omul e greu de mulțumit – asta, în general. Dar omul bogat e și mai greu de mulțumit, căci vrea să fie și mai bogat, mult mai bogat. Se compară cu alții: încă n-are de ajuns. Se uită în viitor: dacă va pierde? Dar dacă, precum Elon Musk, trece drept cel mai bogat om al planetei? Are nevoie atunci și de altceva: de putere discreționară, de exemplu, pe care i-o acordă „regele” Trump, putere cu care taie și spînzură, concediind oameni capabili și incapabili la grămadă. Plăcerea de a distruge vieți și instituții e rară și – pentru un timp – îi satisface apetitul de mai mult – pleonexia, cum îi spuneau grecii. Dar numai pentru un timp limitat. Și tot unul dintre greci – Epicur – spunea: „Cine nu se mulțumește cu puțin nu se mulțumește cu nimic”. Știe Elon Musk, știu și alții ca el de maxima asta? Nu contează: îi suportă efectele. Cine nu se mulțumește cu nimic e nesătul; cine e nesătul e nefericit. Vrea atunci prisos, apoi prisos la prisos; și încă un prisos – fără sfîrșit.
Acum are 14 copii, pare-se, făcuți cu diferite femei. Se zice că ar avea chiar mai mulți. Vrea și mai mulți – o „legiune”, zice el. Ca să-i trimită pe Marte, să întemeieze o nouă umanitate. Asta, de aici, e decrepită, bătrînă, condamnată, nu-i mai ajunge. De fapt, se vrea pe sine etern – direct sau măcar prin genele sale. Crede – și nu e deloc singurul – că, prin bogăție combinată cu știință și ceva șarlatanie tehnologică (poate editare genetică, poate criogenie, poate implantare de cipuri, poate altceva), va putea reversa procesul decrepitudinii organice, va putea amăgi moartea. Democrația bolii, a bătrîneții, a morții îi scot din răbdări pe acești superbogați. (De asta, probabil, ei detestă în general democrația.) E nedrept, își spun pesemne, să împartă destinul cu orice prăpădit, ba chiar cu animalele, cu plantele. Averea ar trebui să folosească spre a prelungi la nesfîrșit viața sau a umple lumea cu replicile biologice sau informatice ale lui Elon Musk sau ale altor reprezentanți atît de reușiți ai umanității, încît alți oameni aproape că n-ar mai trebui să existe sub soare.
Sărmanul Musk! Nu știe că, încă acum patru mii de ani, cineva a scris un poem despre regele Ghilgameș, care era puternic, bogat și mai era și fiu de zeiță, așadar semizeu. Și tot n-a putut ocoli moartea, care a lovit în ce avea mai drag și urma să-l ia și pe el fără cruțare.
Neghiobia lui Musk și a altora de teapa lui e că se cred și se vor peste condiția umană și speră că pot ocoli bătrînețea, boala și moartea – adică natura noastră a tuturor. Refuză să afle adevărul și vor rămîne niște nefericiți nesătui, veșnic flămînzi de mai mult. Tot înțeleptul Epicur a spus unora ca ei: „Marile avuții sînt sărăcia întocmită de legea naturii. Știi ce limite ne impune acea lege a naturii? Să nu flămînzim, să nu însetăm, să nu înghețăm. Ceea ce natura cere e ușor de obținut și la îndemînă. Pentru ceea ce prisosește, asuzi”. Din păcate, nu i-a convins nici pe bogați, care au vrut să fie în continuare și mai bogați, nici pe săraci, care i-au invidiat pe bogați și au hrănit resentimente. A convins doar o mînă de filozofi, care, cu siguranță, nu vor umple niciodată lumea. Și nici măcar nu pare c-o vor schimba.
