Ne arătăm adesea uimiți de credulitatea aparent fără margini a oamenilor, de capacitatea multora dintre ei de a susține cu toată convingerea cele mai grozave absurdități, de a se ridica cu fanatism împotriva experienței, a logicii elementare, a simțului critic. Nu ne vine aproape să credem că semeni de-ai noștri, făcuți din aceleași materii ca și noi și avînd aceleași sentimente și nevoi de bază pe care le împărtășim și noi, pot face afirmații atît de neroade și neverificate pe care le asociem în general cu teoriile conspirației. Dar mai ales ne vine greu să înțelegem felul în care acești oameni – și sînt atît de mulți, încît puțin a lipsit să cîștige alegerile prezidențiale de la noi, de exemplu –, nici măcar neapărat lipsiți de instrucție, rămîn închiși într-o „bulă” informațională, refuzînd cu indignare să privească dincolo de limitele „tribului” lor virtual sau real.
Sîntem copleșiți să vedem că, adeseori, educația nu ajută, cultura e pervertită în ideologie, iar știința, contrar vechilor speranțe ale Luminilor, pare neputincioasă să răstoarne „idolii forului” – spre a vorbi precum Francis Bacon; ba chiar că epoca celui mai mare avans al științelor și tehnologiilor inovatoare coincide cu revenirea în forță a numeroase superstiții „medievale”, propagate de tot felul de culte și secte bizare, care înfloresc mai abitir ca niciodată. Asta ca să nu mai vorbim despre vigoarea, mereu renăscută, a fundamentalismelor marilor religii – creștinism (în diferitele sale variante), iudaism, islam, chiar hinduism – care, în ciuda terorismului, a fanatismelor, a suferințelor induse țărilor unde și-au făcut simțită prezența, a eșecurilor pe plan politic, continuă să propage mai departe ura, disprețul pentru alții și să facă noi adepți, care li se alătură netulburați de istoria dezastrelor trecutului.
Dar poate că perspectiva noastră e falsă: ar trebui poate să privim spiritul tribal, fanatismul și credința oarbă în orice afirmă grupul sau liderul lui drept datul fundamental al omenirii, datul care reprezintă normalitatea, certifică regula larg majoritară și uzanța. În schimb, uimiți ar trebui să fim cînd vedem, în istorie sau chiar în zilele noastre, indivizi ce sfidează tribul, care au curajul să afirme un adevăr superior națiunii, clasei, ideologiei, religiei proprii – unul universal. Iată excepția, anomalia. Ar trebui deci să ne întrebăm nu cum e posibil să fii fanatic, ci cum poți fi tolerant; nu ura față de celălalt merită explicată, ci, invers, excepția: interesul, simpatia, altruismul, compasiunea față de celălalt au nevoie de explicații. Nu „cum poate fi cineva persan” – vorba lui Montesquieu – este întrebarea, ci cum poate cineva să nu fie persan, adică „tribal”, idiomatic, sectar. Da, cum?
Omul, la baza bazei lui, nu-i probabil decît un fel de cimpanzeu năpîrlit, gregar și violent, gata oricînd să-l sfîșie pe cel din tribul vecin, după ce s-a lăsat convins de căpetenia tribului propriu că acela-i neom, fiindcă are, chipurile, alt pămînt sub picioare și alt cer deasupra capului. Toate războaiele, crimele, ororile omului pleacă de aici, de la instinctul hoardei primare. Și totuși, pe această bază străveche, ca pe trunchiul crăpat și aspru al unui arbore multisecular, crește din cînd în cînd un fel de altoi ciudat: îl numim rațiune, spirit critic, toleranță. A fost adesea altoiul ăsta rupt, călcat, strivit, violentat; au încercat cimpanzeii să-l smulgă cu totul, ca să curețe de „paraziți” vechiul și sănătosul trunchi. Era ca o grefă rău plantată, ce se cerea a fi eliminată prin plivire și extirpare. Părea inevitabil ca operațiunea să reușească, avînd în vedere fragilitatea, chiar delicatețea altoiului. Uimitor e că n-au reușit după atîta amar de încercări. Mlădița a dispărut, ce-i drept, dintr-un loc, s-a veștejit într-altul, dar a răsărit proaspătă altundeva; lujerul a crescut mare unde și cînd nu se mai aștepta nimeni. Și, după ce a scos capul de sub scoarță, a dat iarăși lăstari verzi ici-colo, ca vîscul agățat de stejar.
Unii ar zice că minunăția se explică prin aceea că trunchiul și altoiul n-au aceeași origine. Nu știu dacă să-i credem, dar sună bine: trunchiul străvechi – zice-se – e înfipt prin nenumărate rădăcini adînc și solid în pămînt. Cît despre altoi, el ar fi, după vorba unui înțelept, un fel de plantă răsturnată, avîndu-și rădăcina în cer. De aceea, ceea ce ridică unul, celălalt dărîmă și ceea ce unul pune, celălalt răstoarnă. Căci, fără a le cere părerea, Grădinarul le-a silit să împărtășească o soartă comună, așa încît nu s-au împăcat niciodată cu conviețuirea. Și neîmpăcate și împreună vor rămîne cît timp va fi omul om – adică trunchi și altoi.
