Se spune des zilele astea, mai ales după alegeri, că ar trebui să ne reconciliem, să micșorăm falia dintre noi. Că ne-ar trebui un proiect comun „de țară”. Că ar trebui să avem înțelegere unii pentru alții și, mai ales, noi pentru ei. E frumos, e nobil, e generos. Dar oare e și posibil? Aș vrea să fie, măcar în unele cazuri, dar, recunosc, mă îndoiesc.
Pentru ca niște oameni să cadă de acord, cînd la mijloc sînt valori politice foarte diferite, s-ar cuveni să se asigure că posedă un fond de înțelegere comun. Or, pentru asta e nevoie să se asigure că trăiesc în aceeași realitate. Cum adică – ar obiecta naivul –, realitatea nu e unică pentru noi toți? Nu este. Realitatea – o știm de la Kant și de la mulți alții după el – nu e un dat obiectiv și independent de conștiința noastră, ci, într-o proporție mare (nu știu exact cît de mare), ea este și o construcție a noastră. O construcție însă în foarte mare măsură comunitară: în sens național, social, profesional și, bineînțeles, politic, în ultimul timp manifestată mai ales „pe rețele”. Și aici, în această dimensiune comunitară, stă toată dificultatea concilierii.
Așadar, dacă neînțelegerile dintre diferiți oameni privitoare la valori, interese, explicații, scopuri etc. ar avea drept fundament numai interpretarea eronată sau corectă a aceleiași realități unice pentru toți – cum credeau odinioară Socrate, Spinoza sau Leibniz –, am putea avea unele speranțe că ele ar putea fi depășite. Am putea să ne punem de acord asupra termenilor și, odată acest obiectiv realizat, am constata că dispunem de proceduri comune de validare. Căci, dacă aparținem aceleiași realități, avem, pentru a spune astfel, și aceiași zei, chiar dacă le dăm nume diferite. Pe scurt, am putea să ne apropiem pozițiile, să redenumim și să redefinim lucrurile, să micșorăm pînă la anulare distanța și, cum se întîmplă în general în lumea științei și a tehnologiilor, am ajunge să cădem de acord.
Dar situația marilor falii socio-culturale de azi e diferită. Sînt aici comunități diferite, care se văd pe sine distincte și, uneori, adversare ale altor comunități în baza construcției unei realități diferite, nu doar a unor interpretări diferite ale realității. Zeii noștri sînt diferiți ei înșiși, nu doar numele lor. Comunitatea (de pe rețele) care vede Pămîntul plat și vaccinurile invenția unei grupări care vrea să lichideze o treime din umanitate a creat lume complet diferită față de lumea pe care am creat-o și în care trăim noi, cei care credem că Pămîntul e rotund și că vaccinurile au fost inventate pentru a învinge epidemiile și a salva vieți. Or, dacă realitatea, așa cum am spus, este o construcție comunitară, a-i convinge de adevărul nostru ar însemna să desființăm apartenența lor la grupul de la care se reclamă. Nu le-am schimba deci doar reprezentările, cunoștințele, modul de denumire a lucrurilor, ci mai întîi de toate apartenența lor la o anumită comunitate și, odată cu ea, le-am modifica identitatea. Adică o schimbare cu mult mai profundă decît una simplu intelectuală sau epistemică. Într-adevăr, a-i schimba unui om identitatea presupune a-l redefini în ființa lui, a-i redesena hărțile lui mentale și afective, a-i schimba sistemul de valori, a-i schimba zeii la care se închină. Într-un fel, ar presupune a face „un nou om” din omul care era. Iar modificarea seamănă mai mult cu o convertire religioasă decît cu un progres educațional. Și o convertire înseamnă mult mai mult decît renunțarea la o reprezentare sau teză singulare anume, de tipul „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”; înseamnă abandonarea unei lumi întregi sau unei realități, în care formula de mai sus – ca și altele – este un adevăr incontestabil. Și odată cu acel abandon, convertitul ar ieși din comunitatea respectivă și ar căpăta o nouă identitate și un nou statut. Nu doar învață altceva, ci devine altcineva.
Nu spun că e imposibil. Nu spun că n-ar fi extrem de dezirabil. Spun doar că, în marea majoritate a cazurilor, e foarte greu, aproape imposibil.
Și atunci, ce-i de făcut? Susțin că reconcilierea, luată în acest sens, e un ideal aproape utopic. Sau, oricum, e posibil numai în cazuri particulare și foarte favorabile. În schimb, o conviețuire stabilă a unora cu ceilalți, prin respectul unor reguli minimale, dar esențiale de coabitare fără ostilitate, este un deziderat mult mai accesibil. La urma urmelor, nu mă pot „reconcilia” cu taximetristul care crede, împotriva tuturor dovezilor pe care i le aduc sau le-aș putea furniza, că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Realitățile sau lumile în care trăim eu și cu el rămîn diferite. Comunitățile în care ne aflăm ambii identitatea rămîn ireconciliabile, oricît de bune intenții am avea. Și totuși, acele realități, lumi și comunități păstrează unele puncte de contact. Așadar, ele trebuie și pot să conviețuiască alături – dovadă: iau un taxi, ajung la destinație, plătesc. Poate nu mai mult. Dar nici mai puțin.
