Privită de undeva, de la mare distanță, de către un observator puțin naiv (poate un extraterestru), campania electorală din aceste zile și săptămîni e destul de bizară. Pe de o parte, curg fluvii de venin în valuri și aproape din toate părțile: și, dacă nu toți candidații și nu continuu se insultă reciproc, atunci o fac cu asupra de măsură adepții lor pe FB și pe alte platforme. Ai zice, citindu-le postările, că toți candidații și fiecare în parte este și imbecil, și vîndut, și corupt, și incapabil, și că cei care își declară susținerea pentru el sînt încă și mai defecți. Foarte otrăviți mi se par candidații minori, rămași, după mai multe sondaje de opinie, la scoruri mici, de o cifră sau chiar în marja de eroare. Doi dintre ei mai ales se războiesc fără pauză cu rivalii lor direcți, aparent mai norocoși; iar unul dintre ei – un fost ministru al Educației – se dezlănțuie nestăpînit împotriva semnatarilor „intelectuali” ai unei scrisori deschise, în care se cerea un vot pentru actualul primar al Bucureștiului. Îmi pare rău pentru el: e otrăvit de resentiment, iar figura lui, cîndva agreabilă, a devenit schimonosită.
Sesizînd acest război al tuturor împotriva tuturor, observatorul nostru ar nota și că – în aparență, cel puțin – diferențele ideologice și de program dintre candidații principali nu par foarte mari, iar dacă respectivul n-ar fi prea expert în nuanțe, ar putea să se mire de ce se spune de presă că miza acestor alegeri prezidențiale este existențială.
Mai întîi, toți candidații importanți se pretind „conservatori”: chiar cei care au sau au avut în spate vreun partid zis „progresist”, precum USR. Acum însă toți par să stea la dreapta: unii că așa sînt ei, alții că așa dă bine, alții că așa au devenit prin mariaj politic. Nu sînt, în mod special, un om de stînga, dar încep să mă gîndesc că poate ar trebui să devin unul; nu de alta, dar atît de mult sos de dreapta peste tot meniul electoral devine nu numai monoton, dar și cumva îngrijorător. (Și asta cu atît mai mult cu cît PSD a încetat de mult să fie un partid autentic de stînga democratică – dacă a fost vreodată.) Fapt este că, dintre toți candidații, n-avem nici unul care să se proclame curajos de stînga, ca să nu mai spun „progresist”. Pînă și în anii ’30 ai secolului trecut, cînd dreapta și extrema-dreapta deveneau tot mai populare, încă erau destui care mai aveau curajul să-și zică „de stînga”.
Apoi, toți candidații pledează pentru valorile europene, democratice și NATO. Nici unul nu le combate. Ar fi frumos, dacă ar fi și adevărat. Dar este? Toți, inclusiv cel considerat extremist, au semnat o declarație formulată de Universitatea București, în care se declarau pregătiți, în caz că devin președinți, să promoveze aceste valori în politica țării. Pe de altă parte, și „suveraniști” sînt, de asemenea, toți, fără să li se pară că există vreo contradicție. Nimeni nu afirmă că ar trebui limitată suveranitatea țării. Mai îndrăznește cineva să spună că, poate, ar trebuie ca România să militeze pentru o mai puternică integrare europeană, ba poate chiar, eventual, pentru o federalizare a UE sub forma „Statelor Unite ale Europei”? Dar și, invers, nimeni nu îndrăznește să anunțe că dorește un „Romexit”, în situația cînd, după cum spun sondajele de opinie, marea majoritatea a românilor apreciază pozitiv UE.
Se va spune, pe bună dreptate, că adevărul stă în nuanțe și în sinceritate. De asemenea, că istoricul unora dintre candidați (mai ales a doi dintre ei) induce îndoieli serioase asupra atașamentului lor real la valorile statului de drept și ale democrației liberale, și că, în alte timpuri, disprețul lor pentru valorile UE a fost suficient de însemnat pentru ca azi să-i privim cu suspiciune. Cu alte cuvinte, ar trebui ca observatorul nostru să fie atent și să aibă și ceva memorie.
Rămîne totuși frustrantă această aplatizare – fie și de suprafață – a propunerilor electorale. Așa cum nu mi se pare de bun augur teama candidaților de a lua poziție mai limpede în privința disputelor recente dintre administrația Trump și liderii europeni principali. Pînă acum cîteva luni, se putea spune, la grămadă, că sîntem și cu UE, și cu SUA. Acum pare să fi devenit inconfortabil, ba chiar inconsistent acest enunț, mai ales cînd e vorba despre războiul din Est, dar și despre politica tarifelor. Dar se pare că nici o contradicție nu-l sperie pe politicianul român standard.
Mă tem că această lipsă de diferențe clare dintre cei mai mulți dintre candidați, faptul că mai mult „stilul” și nuanțele îi despart decît declarațiile nete de politici publice, va avea drept rezultat confuzionarea unei părți a electoratului, care nu va înțelege nici mizele reale, nici pericolele ascunse. E probabil și ceea ce-și doresc aceia dintre candidați care sînt oportuniști și ipocriți. Iar în pierdere vor fi cei autentici, dar mai ales alegătorii în general.
Pînă atunci rămînem cu mirarea observatorului nostru naiv, poate descins din Sirius precum Micromegas al lui Voltaire: atîta risipă de insulte și ploaie de acuzații pentru, aparent, diferențieri mai curînd minore! Toți sîntem de dreapta, toți sîntem conservatori, toți iubim familia, religia, școala, legea, drepturile omului, toți vrem reforme în stat și economie, toți detestăm „sistemul”, toți iubim atît pe mama-Europa, cît și pe tata-„partenerul strategic”, toți ne temem de Rusia și vrem pace în Ucraina; și bineînțeles, peste toate – vorba nemuritoare a lui Caragiale – toți sîntem români „mai mult sau mai puțin onești”!
