E celebră distincția pe care o face Aristotel, în Poetica, între poezie (literatură) și istorie. Istoria are ca obiect, spune el, relatarea unor lucruri întîmplate cu adevărat, în vreme ce literatura se referă la ceea ce s-ar fi putut întîmpla. „De aceea, zice, poezia este mai filozofică și mai aleasă decît istoria, căci prima povestește mai mult ceea ce este general, în timp ce a doua ceea ce e particular.” Ca de multe ori, distincțiile lui Aristotel sînt impresionante și au avut mare autoritate, dar asta nu le poate ascunde, cînd e cazul, falsitatea.
Mai întîi: sigur că istoria povestește fapte particulare, dar încă Tucidide, înaintea lui Aristotel, voia ca felul în care sînt înțelese și tratate acele fapte să le constituie în exemple sau modele date oamenilor „pentru eternitate”. Și cred că toți istoricii, pînă azi, intenționează, de obicei, ceva mai mult decît strict să relateze faptele petrecute. Și chiar dacă nu intenționează: fiindcă ce înseamnă „petrecute”? Mai întîi, chiar selectarea faptelor considerate „importante” sau „relevante” dovedește mai mult decît intenția unei consemnări mecanice și punctuale. Apoi, legăturile dintre fapte impun generalizări implicite. Apoi, accentele care evidențiază ceva în dauna a altceva au legătură cu ideologiile autorilor – alte generalizări. Dar mai ales trimiterile implicite sau explicite la prezent sar mult dincolo de individualul evenimentului. Este imposibil, de exemplu, să vorbești despre asasinatele politice comise de anarhiști din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX fără o referire la terorismul din zilele noastre. De fapt, prezentul, cu conflictele, temerile și obsesiile lui, ghidează chiar involuntar nu doar tratarea, dar și cunoașterea trecutului. Prezentul devine un instrument de investigare a trecutului, așa cum trecutul devine exemplar pentru prezent. Ca să știm „ce s-a întîmplat într-adevăr” trebuie să știm cine sîntem, de unde sîntem, ba chiar „ce e adevărul”.
Invers, mi se pare că literatura – mai ales cea relativ recentă – devine tot mai atentă la particular, la idiosincratic și irepetabil. Nu-i neapărat un merit, e un fapt; oricum, tendința se manifesta încă din perioada romantică. Expresia patetică, emoția, uneori stranietatea unor figuri sau situații, inserția fantasticului, explozia iraționalului, a patologiei – toate îndepărtează relativ (nu absolut, desigur) literatura de generalitatea caracterelor repetabile și „clasice”, valabile semper et ubique. În literatură, umanitatea se declină tot mai mult variat și la plural. Scriitorul de azi vrea să impresioneze, să tulbure, să producă impresie, nu să producă neapărat modele generale de comportament. Se teme să nu fie didactic. Nu dorește deci – sau prea puțin – să fie „filozof”, cel puțin în sensul lui Aristotel, adică să genereze reguli, canoane și generalități.
Dar există și un alt reproș, chiar mai grav, pe care noi, modernii, i-l facem lui Aristotel: chiar dacă lucrurile ar sta cum spune el cu literatura și istoria, de ce generalul, universalul ar fi „mai filozofice” decît individualul? Dimpotrivă, pentru noi, individualul, personalitatea irepetabilă par nu doar mai prețioase, dar chiar mai filozofice, într-un anume sens, decît generalitatea pe care o vedem seacă și descărnată. Conceptul unicității persoanei și individului uman pare că lipsea în vechime. S-ar răspunde însă că individualul este efemer, în timp ce universalul este peren, ceea pare mai valoros. Dar, iarăși, de ce ar trebui să prețuim mai mult perenul decît efemerul? O stîncă este mai prețioasă decît un fluture, neviața – mai mult decît viața? Viața este, în definitiv, efemeritate, iar viața conștientă e cu atît mai mult efemeritate și mai ales excepție potențată, abatere gravă de la legea universală a entropiei în continuă creștere. Chiar și istoria speciei umane se petrece în cea mai mare parte a ei sub pragul omenescului propriu-zis, pentru a exploda în excepție abia în ultimele cîteva zeci de mii de ani, odată cu inventarea culturii. Eticul, singura noastră glorie reală, este excepție de la egoismul universal, venind adesea împotriva legilor selecției naturale. Iar frumusețea – fără explicație chiar pe aripile fluturilor și pe cozile păunilor – este cu atît mai inutilă și deci excepțională în ordinea naturii.
În ultimă instanță, actul de voință și afirmarea libertății individuale (de ce cutare a făcut asta și nu ailaltă?) sînt lucrurile cele mai nesupuse generalizării, dar și cele care definesc cel mai mult ceea ce e inimitabil (chiar și de către AI) în umanitatea noastră. Ele se sustrag statisticii, refuză calculul și, cînd implică responsabilități majore, ca în cazul oamenilor de stat, aruncă istoria mare în impredictibil. Retrospectiv, le găsim întotdeauna explicații diverse, dar sîntem de obicei incapabili să le anticipăm. În ceea ce le privește, sîntem continuu în criză de explicații și înfometați după sensuri. Ce putem face? Poate că, printre altele, și să ne cufundăm pe noi înșine în evenimente: să facem, așadar, nu istorie sau literatură, ci istorie și literatură.
