● Adrian Alui Gheorghe, Povestea elefantului care trăia într-o nucă, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.
Propensiunea optzecistului Adrian Alui Gheorghe spre parabolă, în prozele sale, poate fi explicată prin structura fundamentală de poet, de scriitor profund ludic. Nu că ar fi ceva neobișnuit la performeri lirici de vocație, cu tot cu rezultatele remarcabile din final, în cazul lui. Chiar și cînd ordonează evenimente și personaje în proză, textele alunecă spre ermetizare simbolică, spre arhetipizare, spre schemă narativă mitizantă. Asta face și ca genurile frecventate de el în ultimii ani să fie interșanjabile, propunînd un discurs literar mixt, într-o poetică a ambiguității deloc străine de experimentele postmoderne (mă gîndesc aici și la volumele de publicistică, de eseuri sau de corespondență). Multe dintre poemele sale recente sînt mici prozopoeme, povestioare cu tîlc, poezii cu o desfășurare epică și cu o vădită retorică sapiențială, în filigran.
Apoi, există un topos specific în romanele lui Adrian Alui Gheorghe, un decor manifestat prin scenografii analoage cu mare potențial mitologic. În Bătrînul și Marta (2002) e o bibliotecă labirintică, în Urma (2013) e o închisoare comunistă, în Laika (2014) e un sanatoriu de boli mintale. Poate Luna Zadar (2016) să fi ieșit cumva din tiparul imaginar invocat aici, cu toate că și acolo călătoria în căutarea a ceva / a cuiva e un topos inițiatic cu iz de labirint al cunoașterii și al experienței.
Povestea elefantului care trăia într-o nucă e un fel de basm filosofic pe tema relativității timpului și a spațiului, racordat la o preocupare mai veche a autorului pentru astfel de incursiuni reflexiv-ficționare (teza sa de doctorat din 2014 era despre sentimentul tragic al timpului în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte). Dar, cel puțin în termeni convenționali, avem de-a face cu un roman distopic, cu o parabolă narativă care dizolvă cronologia epică în secvențe poetice de mare impact și care aglutinează convingător o mulțime de teme emblematice pentru o poetică perenă: călătoria spre adevărata iubire, evadarea din realitatea inconsistentă, căutarea ieșirii din labirint, prizonieratul într-o existență rutinată, șocul performativ al limbajului uman, puterea de persuasiune a celor mai imbecile reclame din mass-media recentă, ambivalențele ofertante ale jocului între dimensiunile literar-metaliterar.
Pe scurt, un afacerist din topul Forbes, Iulius Berca, propune în anii postrevoluționari un experiment care combină materialismul lui Democrit, idealismul lui Platon, fizica relativistă einsteiniană și transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu: să fabrice timp, să „bombardeze” ființa umană cu „timp greu”, astfel încît, prin acumulări provocate, evenimentele și cronologiile din viața oricui să-și piardă consistența materială obiectivă în favoarea aranjamentelor imaginației. Mai clar, „dacă realitatea există cu adevărat, timpul este cel care leagă secvențele realității”, „așa cum cuvintele leagă două realități între ele, leagă două imagini, punîndu-le într-o legătură indestructibilă, prin poveste, prin conștientizare, prin rațiune, așa și timpul leagă două realități, două zile, două istorii, două identități”. Așa s-ar putea explica cum, de pildă, orice dimensiune terestră e la dispoziția memoriei, cum cuvintele creează realități prin simpla rostire sau scriere, cum limitele și piedicile din orice întreprindere umană pot fi cînd depășite cu lejeritate, cînd amplificate la infinit.
Cu acest backround speculativ, romanul surprinde aventurile cîtorva cupluri stranii (Iulius Berca – Andreea Mezaroș, Sima – Amalia, Savel Dobcinshi – Venera, Iudith – Lothar), ordonate aleatoriu de un fir epic principal: călătoria lui Edgard Teodorof, un slujbaș într-o companie de publicitate, spre iubita sa, Celina, ca prizonier fără voie într-un tren fantastic ce străbate întreaga lume prin aer, apă și pămînt. Redată diaristic pentru un spor de autenticitate, greșeala de-a se îmbarca în alt tren decît cel care trebuia să-l ducă în stațiunea unde-și programase vacanța îl aruncă pe protagonist în vertijul halucinant al unei realități care se autoreproduce necontrolat. Tîrziu abia află că e atît cobaiul unui experiment lansat de misteriosul și controversatul Iulius Berca, cît și victima lui Lothar, care a imaginat prin desen un labirint spațio-temporal din care nu prea se mai poate ieși.
Imaginea-mandală a elefantului închis într-o nucă provine dintr-un cîntec pe care eroul îl aude, la un moment dat – desigur, o relevantă inserție autoreferențială. Într-un univers cu dimensiuni relative, un elefant încape într-o nucă, tot așa cum omenirea, în exponenții ei variați, încape într-un tren în deplasare perpetuă. Dacă această nucă se rostogolește, produce timp și spațiu în jur doar prin propria mișcare și propulsie intrinsecă. De aici, posibilitatea nelimitată de a crea cele mai abracadabrante povești doar prin stabilirea unui fractalic scenariu inițial, fie el cît de fantezist și de încurcat.
Rezonînd în fundal cu Ioan Groșan (Trenul de noapte), Colson Whitehead (Ruta subterană) și Don DeLillo (Zgomotul alb), romanul lui Adrian Alui Gheorghe repune în discuție printr-o seducătoare poveste old fashion atît limitele realității noastre cotidiene, cît și pe cele ale literaturii. Peste toate elementele acestei bijuterii railway story tronează ironic eternul și infatigabilul Dumnezeu omnipotent al imaginației, care-și joacă mizele cosmogonice nu fără un zîmbet lipit de colțul gurii.
● George Moise, Boran, dumnezeul subteran, Editura Curtea Veche, 2025.
Savu Popa, Cosmin Perța, Eugen Cadaru și George Cornilă sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor. George Moise, autor încă puțin cunoscut la noi (cu prezențe publice destul de discrete, dat fiind că trăiește în Japonia), se înscrie și el pe această linie și cred că nu exagerez dacă numesc Boran, dumnezeul subteran drept romanul care-i va face de-acum un loc onorabil în literatura autohtonă de dată recentă.
Apropiat ca tematică mai degrabă de Liviu Surugiu, cel din Sevraj (combinație între thriller „cu servicii”, proză minimalist-existențialistă și parabolă metafizic-ortodoxistă), romanul lui George Moise e o halima cu puternice implicații sociale, religioase și politice, o insolită satiră contemporană (se recunosc ușor situații și nume din actualitatea națională) gîlgîind de umor și de surprize narative, plină de personaje memorabile, de replici argotice tușante și de scene cu mare potențial dramatizabil.
Cinci studenți la UNATC, la regie, montaj și scenaristică, împreună cu un prieten priceput la toate, hotărăsc să-și provoace unul dintre profesori printr-o glumă: să realizeze un așa-zis documentar (un „mockumentary”) despre o foarte veche religie care ar fi existat pe teritoriul României mult înainte de epoca fierului și pe care creștinismul ar fi făcut-o dinadins uitată, înfricoșat fiind de puterea și răspîndirea ei. Vestigiile acestei religii ar fi fost descoperite întîmplător în Borănești, un sat nu departe de București, și ar fi constat în cioburi de „borane” (tuburi ceramice asemănătoare olanelor) și-n cîteva texte misterioase care vorbesc despre o divinitate matriarhală, Boran, o Mamă ancestrală a tuturor elementelor și ființelor din univers. Desigur, vestigiile au fost produse pe loc din ce s-a găsit la îndemînă (vaze, țigle de acoperiș, oale de lut), au fost îngropate dinainte și „dezgropate” de pretinși arheologi filmați la fața locului, surprinși live de camerele studenților cu tot cu declarațiile aferente.
Inteligentă, originală și nevinovată în intenție, gluma scapă din folderele autorilor pe ecranele televiziunilor populare și declanșează o apocalipsă națională: ortodocșii rigoriști se revoltă, BOR ripostează public, cetățenii se împart în tabere și protestează violent în stradă, talk-show-urile fierb, serviciile secrete, poliția și armata sînt nevoite să intervină pe toate căile pentru a potoli haosul. Eminențele cenușii ale celor mai secrete dintre instituțiile din România, responsabile din umbră de tot ce s-a petrecut și s-a manipulat înainte și după 1989 (doi ofițeri, maiorul Petrache și creierul tuturor, Boierul, un bătrîn spion însoțit de o maimuță ca indispensabil – și simbolic – animal de companie), trebuie să rezolve urgent situația, degenerată într-o nedorită chestiune de securitate națională.
Cei șase tineri pasionați (de filmele lui Lucian Pintilie, de francize fantasy, de literatură, de religie și de istorie) sînt ridicați de pe stradă și arestați fără prea multe explicații, apoi șantajați cu cele mai ascunse dintre tainele lor personale, sînt închiși într-un buncăr superdigitalizat și hiperconectat și obligați să dea realitate ficțiunii pe care o improvizaseră. Rămas din motive misterioase în cinci și presat puternic de claustrarea nu tocmai prietenoasă, grupul trebuie, practic, să inventeze o nouă religie, boranismul, cu dogme, obiecte și cărți sfinte, și să susțină că documentarul lor a revelat, de fapt, ceva cît se poate de veridic.
Implicațiile continuă „afară”: președintele, premierul, miniștrii, partidele, Patriarhul, episcopii opozanți, reprezentanții celorlalte culte, primarul, preotul și micii oligarhi din Borănești se agită și-și dispută noile aranjamente, în timp ce nebunul satului devine noul sfînt profet, patronînd un fel de spațiu sacru creat ad-hoc, cu templu, discipoli și adepți. Printre toate se inserează discret și micile drame din viețile protagoniștilor, care se ramifică și se intersectează neașteptat, dezvăluind adevăruri dureroase care schimbă configurația trecutului și a prezentului.
Dincolo de comicul gros și demitizant, de dinamica bufă a epicului și de șarja caricaturală evidentă, romanul lui George Moise vorbește despre vulnerabilitățile noastre de totdeauna. Aderența oarbă la ideologii viciate, dorința de putere și de control, violența socială, fascinația morbidă pentru comploturi și scenarii pot fi subsumate credinței iraționale în iluzii și mai ales în iluziile pe care le inventăm noi înșine. Realitatea unei iluzii e direct proproțională cu credința investită în ea, o spune, la un moment dat, Alex Dimca, unul dintre protagoniști: „Zeii adevărați sînt ăia în care oamenii cred. Ceea ce îi face adevărați, reali, nu e existența lor, ci credința în ei. Ce vreau să zic e că dacă le dai niște povești bune, oamenii nu doar că o să creadă în Boran, o s-o și iubească, că e femeie pe deasupra!”.
Cu Boran, dumnezeul subteran, George Moise chiar „a dat” o „poveste bună”, o anti-epopee eroică și comică. Nu e de crezut, dar e de apreciat estetic, o merită pe deplin.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
