Paradisul pe dos

● Radu Vancu, Paradis, Editura Polirom, 2025.

Încă de cînd a apărut Transparența, în 2018, am zis că acel prim roman al lui Radu Vancu va fi citit în primul rînd ca debutul în proză al unui poet consacrat. Și nu m-am înșelat, căci recidiva sa recentă, romanul Paradis, al doilea, deci, pare să-mi confirme supoziția pe care o făcusem atunci.

Avem de-a face tot cu proza unui poet de vocație și nu-i vorba numai de filigranul calofil al stilului, de experimentalismul formal al textului (capitole intitulate „cantos”, numeroase paranteze metaliterare, fraze-refren reluate în combinații lexicale diferite, contrapuncte semantice, blancuri numeroase între fragmente propoziționale inegale) și de formulistica fasonată atent – simultan cerebrală și poetică, sapiențială și cotidian-biografică, hiperrealistă și halucinatorie –, oricum, toată de impact.

E vorba și de cîteva din obsesiile sale imaginare, trecute prin volumele lirice (mă gîndesc mai ales la Psalmi și la Kaddish) și reluate în noul roman: Sibiul ca sinecdocă a universului (un Sibiu străbătut și-n suprafața lui consacrată de istorie, dar și unul redesenat aerian din cer și conturat subteran prin galerii și tuneluri), spiritualitatea sexual-viscerală a iubirii (din nou, un cuplu paradigmatic e în centrul narațiunii), domesticul, diminutivarea și intimizarea realității, umanitatea bîntuită atavic de spectrele ireconciliabile ale cruzimii și ale frumuseții, ale damnării și ale mîntuirii, ale suferinței și ale extazului, ale morții și ale învierii, literatura ca gest fundamental, gratuit și inocent, marile cărți și marile nume ale culturii puse alături de cele mai respingătoare și mai condamnabile dintre reflexele umane.

Dar Paradis mai confirmă, cred, o intenție: aceea de a da un roman total, un monstru epic care să înghită într-un discurs multietajat și-ntr-o dinamică circulară tot ceea ce imaginația unui scriitor ar putea folosi, ca material potrivit mesajului pe care-l livrează.

Avem, astfel, în noua apariție a lui Radu Vancu o cosmologie complexă și ostentativ livrescă, corespunzătoare unui întreg univers de evenimente, procese, date, personaje și simboluri care se oglindesc reciproc, un univers real și deopotrivă inventat, cu sus și jos, cu aproape, dedesubt și departe, cu trecut, prezent și viitor, cu înainte și după, cu momente faste și cu orori, avem tot ceea ce o ficțiune romanescă ar putea metaboliza estetic din ceea ce autorul ei are la îndemînă din autobiografie și istorie, din psihanaliză, știință, filosofie și religie, din prezentul cel mai recent, din cele mai la îndemînă arhive culturale și, simultan, din cele mai abracadabrante lumi onirice.

Descuranjant ca dimensiune și densitate narativă (sînt peste 700 de pagini de proză compactă, în care planurile se intersectează într-un puzzle deloc cronologic și fluent), Paradis oferă imense satisfacții de lectură pentru cei care gustă acest tip de baleiaj ficțional printre registre care, deconstruind o lume printr-o întunecată proiecție distopică (ironia din titlu e evidentă), o reconstruiesc într-un plan care o salvează prin imponderabilitatea unui adevăr personal. El e recognoscibil ca amprentă brevetată în toată literatura autorului de pînă acum.

Am pomenit de distopie fiindcă exact asta e romanul lui Radu Vancu, în esență, un Paradis pe dos, un infern dantesc ajustat cu evenimente recente ce nu și-au pierdut, încă, ecourile înfricoșătoare. Începînd cu 2020, lumea e devastată de o pandemie care nu pare să aibă soluție și care ucide, treptat, orice ființă omenească și animală. Nu există vaccinuri și paleative, oamenii trebuie să stea complet izolați și să comunice numai la distanță, prizonieri ai ecranelor, ai rețelelor și ai programelor controlate mondial de sateliții lui Elon Musk, în vederea unei viitoare salvări de la virusul fatal.

Cu timpul se observă că salvarea întîrzie nelimitat în defavoarea milioanelor de infectați care mor zilnic peste tot și de aceea Elon Musk proiectează pe pămînt un Paradis presupus temporar, o lume hiperdigitalizată, robotizată și dirijată dictatorial printr-o supraveghere totală.

E singura lume în care, deocamdată, se poate supraviețui în claustrare și-n limitele acordate de proiectul unei teologii din care orice speranță de viitor a fost declarată ca distructivă și, deci, eradicată. Un poet și profesor universitar la literele sibiene, Ducu Tarcea, protagonist al unui divorț și al unui diagnostic amestecat (infertilitate, diabet, impotență), traversează pandemia vreme de douăzeci de ani însoțit de memoria idilei cu o iubită mai tînără, Camille Suzay, jumătate româncă, jumătate franțuzoaică, și de amintirile personale despre viața „de dinainte”.

Moartă chiar la începutul pandemiei și îngropată cu un telefon mobil care încă trimite automat mesaje, Camille rămîne în viața protagonistului nu doar prin intensitatea unui sentiment care i-a ocupat definitiv existența și memoria rulîndu-i povești în buclă, ci și prin proiecții senzoriale pe device-uri amenajate în casa lor săsească din Cisnădioara, unde Ducu s-a izolat definitiv.

Parabolă futuristă crepusculară

Însărcinat cu postura de mitograf al noului Paradis instaurat de Musk sub egida Not Hope Network (din cînd în cînd sateliții închipuie încurajator pe cer mesajul „lasciate ogni speranza”), eroul își inserează amintirile vieții trecute (varii avataruri ale cuplului, călătorii în Europa, lecturi tari, aspecte ale cotidianului cultural-politic românesc de dinainte și de după 1990, proteste de stradă în epoca Dragnea, atmosfera de la universitate, prieteni, colegi etc.) printre reflecții menite să construiască epopeea care să legitimeze ideologic noua eră.

Sînt fragmente ce înglobează bulimic rămășițe din cultura inutilizabilă a vechii lumi și mitologii speculative care amestecă în alte și alte coerențe religii, filosofii, literaturi, teorii științifice și halucinații, pentru a genera o nouă Geneză, o nouă Apocalipsă și, poate, un nou Paradis.

Adîncirea pandemiei și omniprezența devastatoare a contagiunii și a morții (mormane de cadavre sînt arse zilnic în piețe și pe străzi) sting treptat orice tip de comunicare, astfel încît, lipsită de mijloacele elementare de subzistență (alimente, apă, lumină, energie, conectivitate), omenirea se autodistruge prin canibalizare. Împinși de foamete, reduși la nevoi primare, înnebuniți de regulile stricte ale controlului „de sus” prin îngeri hi-tech, ecrane și sateliți, oamenii se organizează peste tot în hoarde și umblă aiurea pentru a jefui, a ucide cu cruzime și a-și consuma fără scrupule semenii.

El însuși înfometat și deshidratat, Ducu e atacat la un moment dat de asemenea hoarde chiar în micuța lui cetate improvizată în Cisnădioara, iar aventura luptei și a încercării de a scăpa constituie una dintre cele mai teribile secvențe ale romanului. Ea evocă nu doar o confruntare pe viață și pe moarte cu atacatorii deveniți adevărați zombi carnivori, ci și una cu ceea ce au făcut dintr-un convențional pasionat de literatură și de poezie cei douăzeci de ani de anxietate, de suferințe, de singurătate și de privațiuni.

Cînd nu va mai rămîne aproape nimic din el, dilema e dacă literatura pe care a creat-o, ca mitograf al Dumnezeului-Musk, noua mitologie a eventualului viitor Paradis de după cel prezent, va fi la fel de durabilă, de frumoasă și de inutilă. Și, desigur, dacă va mai avea vreun cititor supraviețuitor pe care să-l salveze.

„Faptul că secretăm poezie a fost probabil vulnerabilitatea noastră supremă. Asta ne-a și făcut să cădem în Paradis: nevoia noastră irepresibilă de a ne imagina lumi alternative, lumile lui «ce-ar fi dacă», paradisuri alternative care se dovedesc tot atîtea infernuri obligatorii, impulsul nostru autodistructiv de a trece peste toate interdicțiile spațiului, timpului și cauzalității”; „Ultima bacterie, bacteria umană Ducu Tarcea, reciclînd poveștile despre Paradis pentru a da sens așteptării lui în ochi care nu vor exista niciodată. Inventînd ultima religie pentru suflete care nu vor exista niciodată. Singura dintre ele care nu va da naștere niciodată uni război religios”.

Amintind inevitabil de lumile distopice ale unor Huxley, Vonnegut, McCarthy și DeLillo, dar și de cele mustind de viață literară ale lui Bolaño, romanul lui Radu Vancu e o parabolă futuristă în tușe crepusculare. E printre puținele de la noi care excelează simfonic prin retorica poetică, arborescența referențială, puterea imaginativă și propensiunea programatic metaliterară. Începută pe pămînt, într-o grădină sibiană izolată, și sfîrșită cu un apoteotic epilog „în cer” (unde altundeva decît tot deasupra Sibiului?), povestea din Paradis e o bijuterie multifațetată care-și așteaptă, de acum, admiratorii meritați.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.

Credit foto: Editura Polirom