Gabriel Păun este activist de mediu laureat ONU cu distincția Champion of the Earth. Specialist în științele naturii, diplomație și relații internaționale, lucrează din 2001 alături de organizații precum Greenpeace, Four Paws, Agent Green și Animals International. A investigat abuzurile guvernelor și corporațiilor asupra naturii și a avut un rol esențial în salvarea pădurilor virgine și în atragerea atenției Europei asupra problemelor de mediu din România. În 2016 a fost premiat de EuroNatur, iar în 2023, Politico l-a inclus în topul celor mai influenți actori politici din Europa. Momentan lucrează pentru crearea Parcului Păcii în Carpați, la granița cu Ucraina, un simbol al cooperării și al reconectării dintre oameni, natură și viitor. Prima sa carte, Homo Sentient, a apărut recent la Editura Seneca.
Cum a început parcursul tău în activismul pentru mediu și drepturile animalelor?
În carte povestesc despre acest moment al începutului de drum. Este povestea iernii ’81-’82, cînd alături de tatăl meu am fost martori la ritualurile lupilor din perioada de împerechere. În general, experiențele timpurii în natură m-au conectat la aceasta și mi-au deschis apetitul pentru știință. Cu cît știi mai mult, cu atît simți nevoia să te implici atunci cînd descoperi că planeta este pe ducă. Moartea extrem de timpurie a tatălui, cînd eu aveam doar 6 ani, m-a afectat teribil, dar m-a făcut și mai puternic. M-a făcut luptătorul de astăzi, lipsit de frici, înarmat cu adevăr și știință.
Activitatea ta presupune adesea investigarea unor abuzuri grave asupra pădurilor și animalelor, demersuri care au deranjat atît guverne, cît și companii. Cum reușești să îți păstrezi echilibrul interior în fața acestor nedreptăți și într-un context de nesiguranță constantă?
În capitolul „Viață de activist” scot la lumină o parte dintre problemele cu care mă confrunt. Probleme care cresc direct proporțional cu dimensiunea oponenților. Una e să îi înfunzi pe milionari și alta e să strici universul miliardarilor sau chiar al cartelurilor. Ca să fac o schimbare care contează, am ales să deranjez miliardarii care au chiar și guverne în buzunar. Acești oameni de o lăcomie extremă nu sînt dotați cu o inteligență emoțională sofisticată. Și-au transformat empatia în apatie. Nu iartă și nu uită. Cumva, am supraviețuit tentativelor de omor, dar asta implică un protocol de securitate sofisticat. Așa am ajuns să trăiesc în exil de mulți ani în singurul loc unde nu deranjez pe nimeni, iar vizitele în România și în alte țări unde am deranjat sînt cît se poate de scurte și de eficiente.
Am o datorie morală să rămîn în viață pentru că îmi este teamă că anihilarea ar descuraja mulți activiști. Altfel, nu am probleme de echilibru interior. Disting clar între stresul necesar supraviețuirii într-un moment critic și stresul inutil pe care îl conștientizez și îl anulez. Nu am vacanță aproape niciodată, dar caut echilibrul în cotidian. Fac munca pe care trebuie să o fac, dar îmi ascult și corpul și mă opresc imediat ce îmi cere. Sînt zile în care corpul refuză munca intelectuală și atunci mă concentrez pe altceva, pe munca fizică la grădină, de exemplu. Cînd ai grădină și o casă în grijă, atunci este mereu ceva de făcut la ele. De fapt, le dau corpului și minții tot ce îmi cer ca să mă asigur că mă vor servi biologic mai presus de vîrsta cronologică. Îmi dau voie să mă port fără măști cu oricine. Îmi fac zilnic cele zece mici bucurii pe care le conștientizez ca să realizez că nu am nici un motiv să nu fiu fericit. Le-am pomenit în carte și cred că este un exercițiu minunat pentru fiecare dintre noi.
Homo Sentient este debutul tău editorial, o carte-manifest puternică. A existat un moment-cheie care te-a determinat să scrii? A fost mai mult un act de susținere a unei cauze sau o nevoie personală de a-ți clarifica drumul și transformările interioare?
Este o chemare veche pe care aș fi amînat-o pînă la pensie. Însă a devenit tot mai greu să rămîn în viață și acum patru ani m-am apucat să scriu printre picături. Totodată, inflexiunea globală a creat un moment fără precedent în parcursul civilizației umane. Unul despre care vorbesc cu îngrijorare în carte. Avem actualmente patru amenințări mai mari decît înțelepciunea omenirii: AI, Armageddonul nuclear, editarea genetică și schimbările climatice. Văd cu o claritate înspăimîntătoare atît colapsul planetar, cît și modul în care supraviețuitorii vor reuși să navigheze prin suferință către o lume mai bună în care ne vom concentra pe însănătoșirea planetei ca egal al fiecărei specii care a rezistat extincției în curs. Deci susțin într-adevăr o cauză, așa cum ai întrebat. Nu am o nevoie personală de a-mi clarifica drumul pentru că acesta îmi este clar de cînd tot îl bat, dar am o nevoie acută de a fi de folos societății și planetei în general. Sînt atît de conștient și recunoscător evenimentelor de o violență sublimă care au făcut posibilă viața pe Pămînt, încît a-mi dedica propria viață salvării civilizației umane și a planetei o simt ca pe o obligație morală.
Volumul are forma unui jurnal profund personal, în care vulnerabilitatea devine un act de forță și autenticitate. Cum a fost pentru tine să te dezvălui public într-un mod atît de direct și sincer?
Sînt conștient că a te dezbrăca public poate fi rușinos pentru mulți, dar consider că aceasta este tocmai chintesența problemelor societății. La prima vedere te-ai putea gîndi că a ne arăta slăbiciunile și fețele pe care dorim să le ascundem este sinucidere curată, muniție împotriva noastră. Inclusiv în cazul meu, care am atît de mulți oponenți care îmi doresc răul și nu de puține ori am fost defăimat public de unii dintre aceștia. Cartea asta le-ar putea oferi muniție suplimentară. Dar cred că opusul este valabil pentru că trăiești și dormi mai bine dacă ești un om liber de măști, frici și prejudecăți. Fără a face exces de zel, a te arăta exact așa cum ești, cu puteri și cu vulnerabilități, este de fapt cea mai mare forță pe care o poate avea o ființă.
Omul este singura specie pe care am identificat-o că trăiește ascunsă în spatele măștilor. De aceea și avem atît de multe probleme. Actrița Jessica, un personaj din carte care, deși a făcut parte din viața mea reală foarte puțin timp, a avut un efect esențial asupra mea. A declanșat parcursul pe care l-am urmat pentru a deveni liber de măști și mai autentic Am realizat cît de îngrozitor poate fi să încerci să vorbești cu cineva și să nu îl poți vedea cu adevărat pe acel cineva. Să îi simți mai degrabă absența decît prezența. Să ai un scaun gol în fața ta.
Cartea îmbină știința cu filosofia și introspecția. Cum ai găsit echilibrul între rigoarea factuală și dimensiunea emoțională a textului?
Dacă tu zici că ai văzut acest echilibru în carte, atunci este deja un semn bun. Nici nu îmi amintesc să fi pus preț pe asta. Este pur și simplu cine sînt acum în aproape fiecare gest, text sau gînd. Iau faptele așa cum sînt, le dau un context științific și adaug un strat de gîndire despre gîndire. Așa și în carte. A curs într-un mod în care am devoalat propriile povestiri anecdotice pe care ulterior le-am îmbrăcat în cea mai solidă știință disponibilă și pe care la finalul fiecărei idei am supus-o disecției morale. Mulți îmi spun să nu mai fac atîta filozofie, că lucrurile sînt ce sînt. Da, sînt ce sînt, dar nu pot vedea progres de nici un fel fără a reflecta asupra a tot ceea ce este și se întîmplă. De fapt, cred că progresul civilizației umane nu este posibil fără filozofie și etică.
Unde am căutat într-adevăr echilibrul este în alegerea temelor abordate. Am evitat teme pe care nu le-am trăit pentru că am impresia că îmi dau nu numai un plus de credibilitate dar și legitimitate. Nu mi se pare obligatoriu să fie așa, dar am simțit că mă ajută mai ales la prima carte. Marele scriitor Yuval Noah Harari a abordat și el problemele AI și ingineria genetică chiar dacă este un istoric și nu a trăit aceste teme pentru că nu s-a luptat cu Monsanto, Bayer și alți coloși ca mine. Dar el este deja un nume mare și credibil care nu are nevoie de această legitimitate suplimentară
În deschiderea cărții, vorbești despre șabloanele care ne ghidează viața, adesea modelate de traume și moșteniri transgeneraționale, menite să ne țină în siguranță, dar departe de împlinire. Cînd ai reușit să rupi acest șablon?
Aici a fost un mix de lectură și psihoterapie. Acum vreo douăzeci de ani am ajuns într-o situație neplăcută la Greenpeace în care eram precum trenul TGV de mare viteză care nu se oprea în stații să îi ia și pe alții și nici nu încetinea ca să asigure confortul celor care „călătoreau” cu mine. Apogeul a fost cînd propriii voluntari și colegi mi-au boicotat protestul la drumul lui Băsescu care se construia ilegal în Retezat. M-am trezit singur acolo. Am oprit chiar și singur construcția prin alte tactici, dar nu am avut sentimentul de echipă. Conducerea internațională nu a lăsat incidentul nesancționat. A înlăturat toți angajații și voluntarii care au participat la boicot, iar eu am rămas singur să facem o nouă echipă. Am pierdut oameni buni din cauza mea, care i-am împins să facem mai mult decît ei erau pregătiți să dea. Am stabilit reperul în jurul meu și i-am forțat pe alții să își eleveze la rîndul lor dăruirea.
Dar oamenii nu funcționează așa. Am refuzat să accept ceea ce catalogam drept lene la alții în acea vreme și în doar doi ani am ajuns aproape de o situație de boicot din nou. Doar că de data aceasta, mentora mea de la filiala internațională a organizației mi-a oferit oportunitatea să discut cu o psihoterapeută care nu vede pe nimeni de mai mult de patru ori. A fost de ajutor pentru că, la 24 de ani după pierderea tatălui, am realizat că evenimentul m-a afectat mai mult decît știam și că purtam mai multe măști pentru a ascunde rănile pe care le purtam cu mine. A fost începutul vindecării pe care o devoalez în carte și care m-a făcut să apreciez psihoterapia. Am ajuns să cred că ar trebui să fie obligatoriu să facem toți asta. Prietenii și familia, oricît de tare ne-ar dori binele, au limitele lor în a ne interpreta trăirile. Un psihoterapeut bun însă o face astfel încît să ne descoperim adevăratul sine și să ne ajute să strălucim. Un psihoterapeut poate fi vizitat la bine și la rău, chiar și doar de rutină. În plus mai vine și lectura suplimentară. Sînt cărți care îți devin foaie de parcurs pentru a scăpa în pași mari de șabloane și măști. Povestea ta a început demult de Mark Wolynn și Partea întunecată a căutătorilor de lumină de Debbie Ford sînt poate cele mai bune cărți de început de transformare pe care le-am citit.
Ce ai recomanda altora?
La cele deja spuse, aș adăuga psihoterapia și lectura, alegerea unui loc propice pentru exercițiile care decurg din acest proces de transformare. Nu toți au privilegiul pe care l-am avut eu să mă retrag în Portugalia sau Australia la ocean, dar sînt sigur că fiecare poate găsi un loc plăcut unde să lucreze cu sine. Nu recomand transformări făcute printre picături. Trebuie să ne furăm cîte o săptămînă, două de solitudine totală în care să ne deconectăm total de muncă, social media și orice distracție. Să lucrăm efectiv cu noi. Și după ce am mai urcat o treaptă, atunci urmează cel mai mare pas. Implementarea lectiilor de transformare în rutina zilnică. În fiecare gest, în fiecare acțiune. Să ne lepădăm de măști și să trăim din ce în ce mai liberi.
În cele din urmă, există și semne aparte că ai reușit. De exemplu, nu îi mai judeci pe alții și nici pe tine. Îți cîntă inima de bucurie în tot ce faci pentru că faci doar ce îți place cu adevărat. Spui cu ușurință NU atunci cînd trebuie să spui NU pentru că așa îți aduci neîncetat contribuția la o lume mai bună.
Amorțirea psihică
Propui un nou tip de umanitate: Homo Sentient – empatic, conștient, capabil de compasiune. Ce ar însemna, concret, pentru societatea actuală o astfel de schimbare de paradigmă?
Societatea actuală mi se pare amorțită psihic. Empatia a fost transformată în apatie. După o pandemie, război și trădarea consecventă din partea clasei politice sîntem parcă pregătiți de orice fără să mai fim șocați. Niște țări lacome și lipsite de moralitate se luptă pentru supremația lumii, călcînd pe cadavre. Amenințarea nucleară planează în permanență ca pe vremea Războiului Rece, dar noi sîntem paralizați. Statul dă legi și OUG-uri care opresc democrația și ne duc înapoi în totalitarism, iar societatea este sub anestezie. Cîțiva strigă, dar nimeni nu vrea să îi audă. Îi considerăm niște ciudați, niște conspiraționiști. Ne închidem urechile și ne uităm într-o parte dacă îi vedem strigînd în piață.
Presa s-a sinucis. A acceptat banii de publicitate de la politicieni pentru a nu-i mai deranja. Fac doar show ieftin ca să mimeze democrația și diversitatea ideologică. Presa a fost, în cea mai mare parte a sa, redusă la tăcere și a devenit părtașă la agresarea societății. Toacă doar subiectele comandate politic care ne conduc viețile și opiniile. Subiecte menite să polarizeze societatea și să ne dezbine și mai mult. Să ne țină în spaimă și nesiguranță. Nota de plată pentru pasivitatea și incultura colectivă o vom plăti cu vîrf și îndesat cu toții în anii care vor urma.
Am putea reacționa acum, dar preferăm să repetăm greșelile din trecut. Parcă ne este dor de un fel de Ceaușescu. Sîntem complet amorțiți și va fi probabil nevoie de o nouă revoluție, poate chiar sîngeroasă, pentru a recîștiga democrația deoarece nici instituțiile europene nu ne mai pot salva. Statul calcă deja în picioare tratatul de aderare la UE, directivele și regulamentele. Vom pierde fondurile așa cum se întîmplă deja în Ungaria și vom da vina pe străini. Ne batem la condamnări CEDO doar cu Rusia, Ucraina și Turcia, dar nici nu sîntem în stare să ne cunoaștem și să ne susținem oamenii persecutați de propriul nostru stat. Eu sînt unul dintre ei.
Amorțirea psihică ne protejează pe moment, dar ne blochează pe termen lung să evoluăm către următorul nivel de moralitate. Presupune întreruperea deliberată a procesării psihoemoționale pentru a suprima sentimentul pe care dorim să îl evităm. Poate fi benefică sau distructivă. Ne protejează în situații critice (șocuri, accidente, decese ale celor dragi etc.). Pe soldați îi ajută să ia vieți la război fără remușcări imediate. Dar este și același mecanism care ne face să repetăm greșelile atît personal în relații vechi și noi, cît și în societate. Iată că revenim ca proștii ba la comunism, ba la fascism, uitînd suferințele trecutului. Este un mix sinucigaș de amorțire a psihicului cu o criză acută a educației și a laturii comode sau chiar indolente a omului.
Un om care pe de o parte a suferit cîndva un abandon, trădare, umilință, respingere sau o nedreptate care l-a reprogramat și care, pe de altă parte, din cauza că evoluția individuală și conștiința colectivă au fost împiedicate prea multe generații, indiferent de țara din care ne tragem, de un sistem lipsit de însemnătate și care cultivă frica, insecuritatea, diviziunea și interesul personal. Întreaga omenire este divizată între relativism, nihilism și ideologii falite. Filozofiile morale și politice ale imperialismului, comunismului, fascismului și liberalismului au eșuat să devină realitate. Nici una nu a practicat ce a predicat. Ideologii au fost dintotdeauna niște aroganți haotici care au avut tupeul să susțină că știu cum să facă lumea un loc mai bun. Subsecvent, ideologiile lor au fost arogante, irealizabile și acum, că toate aceste filozofii au eșuat, nimeni nu își asumă răspunderea, iar ideologii de astăzi nu fac altceva decît să rearanjeze scaunele pe Titanic.
Toate aceste ideologii au pus omul mai presus de natură, deși sîntem parte din ea. Astăzi este mai rănită ca niciodată și ne dă toate semnele că am greșit și că avem mult de reparat ca să ne merităm locul pe singura planetă unde știm că există viață. Trecutul omenirii ne arată că nepăsarea și obediența dau naștere monștrilor. Or, cînd toate ideologiile ne-au înșelat, stînga nu mai este dreapta, iar centrul s-a mutat la poli, atunci cred că trebuie să ne îngrijorăm.
Amorțirea psihicului are de obicei legătură cu stagnarea într-un mediu conservator de valori, principii și idealuri. Dar odată ce mediul fizic se schimbă (domiciliul, locul de muncă, studiile etc.), un individ va fi provocat moral de noul anturaj, unde amorțirea psihicului va fi maximă, pentru a rezista schimbării. Din fericire, avem și un subconștient care lucrează în folosul evoluției noastre morale și al sănătății fizice. Unii vor abandona noul mediu și vor reveni în bula lor care îi va ține blocați și care lucrează împotriva evoluției lor.
Amorțirea psihică nu poate fi însă completă la persoanele sănătoase mintal. O mică parte rămîne conștientă pentru a ne permite ulterior, atunci cînd ajungem din nou în siguranță, să procesăm întîmplările și informațiile noi care ne revoluționează existența. Să dăm spațiu emoțiilor și sentimentelor pentru a transforma apatia în empatie, pentru a analiza moralitatea informațiilor și evenimentelor, pentru a integra conștient în ființa noastră cele întîmplate.
Hardware avem toți ca să scăpăm de aceste capcane care ne trag înapoi. Software-ul trebuie resetat sau actualizat, iar asta se întîmplă din ambele sensuri. De la conducere la societate și individ, dar și de la individ către conducere. Cum amorțirea psihică este una care a pus stăpînire pe întreg sistemul politic sofist alterat, cît și pe vasta majoritate a societății, salvarea mai poate veni din activarea celor care nu și-au abandonat empatia, dar care sînt în izolare hedonistă și riscă să pice și ei în nihilism, dar și din vindecarea și trezirea celor apatici. Homo Sentient este o călătorie de la apatie către empatie și nu cred că pot oferi răspunsul la întrebarea ta aici decît spunîndu-ți că trebuie parcursă întreaga carte.
Capitolul „Bye-bye, Homo Sapiens” începe cu mai multe întrebări fundamentale, iar una dintre ele o reluăm și aici: „Cîte mentalități putrede și ideologii falite am reușit să lăsăm în urmă?”. Este o întrebare care ne obligă la sinceritate istorică și introspecție colectivă și te rugăm să ne răspunzi și aici la ea, pe scurt.
Nu cred că am lăsat în urmă nici o ideologie politică și nici o mentalitate putrede, dar măcar discutăm despre ele. Problema cea mai mare este că politizăm mentalitățile. Să judeci oamenii în funcție de religie, cultură, nație, sex, orientare sexuală, culoarea pielii este pur și simplu greșit. Este faliment moral și științific. Blochează civilizația umană să progreseze, să înflorească. Sînt teme care, deși nu sînt valide, separă ideologiile politice de stînga și de dreapta printr-un abis insurmontabil. Exact această mentalitate primitivă domină scena politică și, în consecință, mass-media și societatea.
Sîntem ca într-o vîltoare din care simt că nu mai putem ieși decît dacă punem mîna pe carte. Tocmai de aceea am ales să pun în cartea mea sute de referințe la cărți și studii care au puterea să ne scoată din această vîltoare. Mi-am bazat arhitectura cărții pe faptul că, în sinele său autentic, fiecare om tînjește după libertatea de a simți, de a gîndi și de a se exprima liber. Cred că fiecare om își caută hrana pentru suflet de care are nevoie pentru a crește în sinele real și pentru a deveni ceea ce a fost menit să devină. Un sine înflorit, detașat de ego și care își descoperă darul unic care va contribui la lumea mai bună pe care ne-o dorim și care a devenit necesară. O lume în care nu mai putem repeta la nesfîrșit aceleași greșeli și în care nu mai putem naviga cu hărți vechi.
John Lennon a imaginat în piesa „Imagine” o lume unită prin empatie, dincolo de granițe, religii sau posesii. Prin Homo Sentient propui și tu un astfel de orizont comun al conștiinței? Ce rămîne relevant astăzi din apelul său la o lume fără granițe, fără religii, fără ideologii?
„Imagine“ ocupă un loc aparte în viața mea și este la locul potrivit în playlist-ul muzical al cărții pe care l-am pus pe Spotify. Totul rămîne relevant din apelul lui John Lennon. Ce a propus el este singura cale să înflorim ca civilizație. Cît se poate de simplu: să trăim liberi, fără granițe. Să cooperăm în loc să ne războim. Să fim uniți în diversitatea de toate felurile. Să ne detașăm de lumea materială și de lăcomie și să ne bucurăm împreună de această planetă minunată de care trebuie să avem grijă. Sînt deziderate pe care le putem atinge în lumea de astăzi doar dacă interzicem donațiile politice pentru că lumea are nevoie de lideri umani competenți care sînt oglinda nevoilor societății.
Lumea nu are nevoie de marionetele miliardarilor apatici și lacomi. Interzicerea donației politice trebuie dublată de abandonarea antropocentrismului pentru a vindeca planeta de oamenii care s-au comportat prea mult timp ca o plagă și au declanșat o extincție în masă fără precedent. Asta s-a întîmplat după ce l-am pierdut pe John Lennon și de aceea adaug divorțul de antropocentrism la imnul lui pentru planeta noastră.
Foto: poster Homo Sentient
.jpg)
