● Petru Ilieșu, Teritoriile de inițiere, Editura Planetarium, 2025.
Numele lui Petru Ilieșu figurează de mult în mitologiile optzeciste. Cu cîțiva ani mai vîrstnic decît restul generației sale, Ilieșu a debutat cam odată cu ei, în 1978, la aceeași editură Litera la care aveau să apară Aer cu diamante și Cinci, a practicat, în regim semiclandestin de pionierat, artele experimentale încă din vremea cînd acestea nu ocupaseră prim-planul, s-a pasionat de Generația Beat și a tradus (fidel și „infidel”, creativ adică) din Ginsberg. Volumul România Post-Scriptum (1998), prea puțin cunoscut, e totuși una dintre cărțile care-ar merita redescoperite din întunecații și kitschoșii ani ’90.
Petru Ilieșu are senzori activi pentru tot ce-i nou și straniu, iar „așezarea” nu-i e caracteristică. Practică o directețe ezoterică, mai eficace pe spații mari și destul de neutră la nivel de fragment și de headlines. Poate și de-aceea a rămas mai curînd în legende decît în istorii. Asta deși istoria pare să fie marea lui temă, cel puțin de la Camera de mercur (1982) încoace pînă la mai recentele În căutarea lui Tank Man (2017) și Incandescență (2023).
E, bineînțeles, și cazul acestor Teritorii de inițiere de curînd apărute. Ilieșu continuă să caute surpriza, și o face inclusiv grafic: coperta exploatează ignifor o imagine a bisericii romano-catolice din Bobda, interiorul speculează prin pastișă figurile din cărțile de tarot, cele șapte lungi poeme spun, în serie, povestea unuia și aceluiași joc de măști care guvernează variile schimbări ale centrilor de putere ș.a.m.d.: „Dar teritoriile și-au schimbat granițele / Şi steagurile și le-au schimbat / Şi conducătorii vechi au fost înlocuiți de noii conducători / Care au fost înlocuiți de alți noi conducători / Și tot ce a fost de dreapta a fost înlocuit cu stînga / Și tot ce a fost stînga a fost înlocuit cu dreapta Iar mijlocul cel de pe mijloc s-a vărsat în stînga / Și mijlocul cel de pe mijloc s-a vărsat în dreapta astfel că totul a început să se rotească în toate sensurile / Iar toate sensurile în toate sensurile s-au rotit / Şi cărţile s-au umplut de eroi / și numele eroilor s-au preschimbat / așa cum au fost de partea noastră sau nu / lar cei de partea noastră au fost cu siguranță eroi / Iar cei de partea lor au fost cu siguranță niște bestii”.
Dar inovația nu de-aici vine, ci din ideea lui Petru Ilieșu de a atașa volumului o serie de „analize literare” generate de ChatGPT: cîte una pentru fiecare poem, așa cum nici un postfațator n-a făcut și nu va face vreodată. E prima constatare: Inteligența Artificială nu se plictisește de sine. Omul (dacă e om și mai are și un dram de spirit critic), da. Se miră, se chestionează, are nemulțumiri. Încerc să nu sar peste limitele priceperii mele, așa că observațiile acestea le ofer de la bun început cu un grăunte de sare.
Lectura de care au parte poemele lui Ilieșu e amplă și egalitară. Ceea ce e și bine, e și rău: „vede” mai mult decît ochiul uman, dar nu îndrăznește să trieze ceea ce vede, să pună în lumină doar anumite lucruri din imensul ansamblu rezultat în urma scanării. Vorbește despre structuri, decelează direcții tematice, identifică simboluri, spune tot ce e de spus pentru a se achita rezonabil de sarcină. Totul e pentru el o temă și, în fond, n-are nimic de mărturisit. Comite, așa zicînd, numai peisaje, nu portrete. Se ferește de polemică și rău face, pentru că, la capăt, cultura nu-i altceva decît o nesfîrșită sumă de confruntări de sensibilități și de viziuni. Ce găsește el să concludă despre poemul (primul, din care am citat și eu) lui Ilieșu? Poftim: „Tonalitatea poemului este una calmă, aproape rece, iar acest lucru contrastează puternic cu subiectul încărcat de violență. Această distanțare emoțională sugerează o acceptare a violenței ca fiind parte inerentă a naturii umane și istorice, ca și cum războaiele și conflictele ar face parte dintr-un mecanism inevitabil. În final, mesajul poemului este unul sumbru, care sugerează că istoria nu oferă lecții despre învățătura umană, ci mai degrabă despre repetarea constantă a acelorași greșeli, pînă la uitarea completă a sensului unei existențe pacifice”.
Acceptarea, însă, e și ea parte din mesaj: îndărătul unei creații (s-o numim încă așa) stă o biografie, un parcurs, o aglutinare de rapoarte de etapă, niște (pre)dispoziții, un dram de calcul, o școală retorică. Lucruri la subtilitatea cărora „felierea” aceasta nu pare să fie în stare să ajungă, de vreme ce ea disciplinează și domesticește orice instinct. Sigur, asta se-ntîmplă dintotdeauna cu istoria artelor, o știm de la Adorno, însă și-acolo totul e un proces, un efort, etapă după etapă de reglări continue, care aici, vorba unui poet de demult, „sînt date / deodată toate”. Obișnuit să construiască fraze, ratează tocmai antifraza. Ceea ce fiecăruia dintre noi i se poate întîmpla. Dar nu încontinuu.
● Olga Ștefan, Até (o educație), Editura ART, 2025.
Sînt curios, de exemplu, ca să trec la următoarea carte, ce-ar avea ChatGPT de spus despre acest poem al Olgăi Ștefan, care începe așa: „Desigur, dormi, îi scrie / omul de lume, publicistul şi marele poet, // iar eu mă gîndesc la somnul unei femei / care mai are doar şapte ani de trăit / şi dacă, // în clipa aia, abandonată / capriciilor rațiunii umilitoare, inimii pline / de hoaspe acrişoare, i se par mulți / sau puțini. // Cum am dormit eu în noaptea asta? Cît de grea mi-a fost mie lespedea, cît de deasă / țesătura coamei de cal ţesălate în vis? / «Ești pedeapsă şi desfătare», se alinta apocrif / Mariana Alcoforado”, pentru a se-ncheia așa: „Tu dormi. O fată mecanică. O faptă de conștiință. 5 dimineața. // Cum ai murit? // Într-un loc sfînt. Puțină vină. / Și mult arsenic”.
Și-ar da seama, oare, că e vorba în el despre Veronica Micle, cea sinucisă la Văratec la puțină vreme după moartea lui Eminescu? Probabil că nu, indiciile sînt la vedere, dar dispersate între alte posibile piste false. Ca și la Ilieșu, ar observa, poate, o furie resorbită în resemnare, deși numai despre asta nu-i vorba. Confirmarea unei realități (ceea ce, da, face, vrînd-nevrînd, discursul și, pe urmele lui, dicțiunea literară și, pe urmele ei, poezia) nu înseamnă nicidecum asumare. O acuză rămîne o acuză chiar dacă, desigur, ea nu poate repara nimic din cele deja petrecute. Or, în poezia de-acum a Olgăi Ștefan, totul e denunțat, cu acea îndreptățire pe care nu legislația, ci viața însăși o oferă omului.
Chiar și eventualele reproșuri sînt preîntîmpinate așa, ofensiv: undeva, dăm peste această oblică pledoarie pentru poemele lungi, foarte lungi (inclusiv senzația mea e că uneori Olga Ștefan le concatenează dinadins pentru a depăși două pagini, ceea ce nu-i în sine perdant, dar nici din cale-afară de avantajos): „Oamenilor / le place predictibilitatea. Le plac și / amputările. // Logodnele mai scurte, prețurile mai mici; / poemele din care ai tăiat ultimele cinci / versuri, scurtăturile în general, // nașterea prin cezariană. // Formula echilibrată alcalin, nu / laptele de mamă. // Detașarea, uitarea / versus conservarea și cordonul // ombilical”. Mai mult totuși decît un pro domo, e aici un denunț al stereotipului admis tacit, mai niciodată nepus la îndoială decît în situațiile cînd masa critică (nu mai puțin stereotipă și ea) a fost atinsă.
E ceea ce-mi place în Até (o educație): felul cum Olga Ștefan se împotrivește, fără să fluture steaguri și fără acel virtue signaling adeseori întîlnit la poeții cu temperament militant. Spre deosebire de ei, ea pare să știe, ca Dumitru Gorzo în recenta lui expoziție din primăvară, că living the same, dying the same, astfel încît, chiar diminuîndu-se pe sine, refuză aparenta forță pe care i-ar putea-o conferi încolonarea. Un gest, îmi vine să spun, etic, precedîndu-l pe cel estetic. Statutul de femeie, cel de european estic, cel de profesoară (s-o spun limpede: tot mai lovit în vremea din urmă), doliul, singurătățile denumite fiecare într-alt fel, toate acestea sînt de regăsit fără idealizări în recentul volum. Nu ca traume, deci, ci ca forme de nedreptate statutară care se cere rostită: „35+, de încredere, ca un SPF de calitate, / asigurată, cu / studii superioare / generatoare de / paradoxale complexe / de inferioritate, // și am obligația să vă spun // că istoria predată în 5-8 / impostoarele avocate, / sfeștaniile ad hoc, // crucile mari, mirosul de mir, transpirație, spirt nefiltrat, / busuiocul uscat, / vocile baritonale din fața locantelor cu aparate, / bateriile 777, / numele blestemate de pe cartonașele cu fotbaliști / și europarlamentarii post-oteviști / nu mă reprezintă”.
Și altele, și altele, înmulțindu-se fără voia vreunuia dintre noi. Surprinzătoare prin aerul fetid pe care-l conțin (uneori surprinzător ca sursă) și, o dată în plus, memorabile pentru că Olga Ștefan are buna intuiție de a se-ntoarce, în scrisul ei, la rima neostentativă, rătăcită abil prin jumătăți de enunț, ascunsă deci de senzorii vizuali, dar încă năucitoare pentru cei sonori. N-aș vedea-o drept prioritară (în fond, o practică, din generația energică, și alții, de la Dan Sociu la Radu Nițescu sau Florentin Popa), dar nici n-aș trece pe lîngă ea. Căci, mi se pare, de data asta rolul ei e incantatoriu.
Cosmin Ciotloş este critic literar și conferențiar la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Editura Polirom, 2024.
Foto 3: Lucrare de Dumitru Gorzo
.jpg)
