● Ileana Mălăncioiu, Am reuşit să rămîn eu însămi, ediţie definitivă, Editura Polirom, 2024.
În special pentru publicul tînăr, noua ediţie a volumului de interviuri şi confesiuni al Ilenei Mălăncioiu (n. 1940) are meritele unei introduceri convingătoare în culisele şi mecanismele politice ale anilor totalitarismului, atunci cînd pînă şi ideea propunerii unui volum spre publicare, indiferent că urma să fie respins sau retras ulterior, putea atrage cu sine elaborarea unui dosar de „urmărire operativă” sau, mai grav, înscenarea unui accident de către securiştii care „au urcat după mine în lift şi au încercat să-mi intre cu forţa în casă”.
Paginile despre sîngeroasa „Revoluţie” din ’89 scot la iveală nu doar semnele mari de întrebare care rămîn în urmă, ci şi convingerile adînci şi amare ale scriitoarei care a simţit că „e ceva putred în Danemarca”, asociind simbolic haosul noii societăţi postdecembriste cu ceea ce pare a fi fost păcatul ei originar: uciderea cuplului Ceauşescu în noaptea de Crăciun. Două dintre marile teme asupra cărora se revine aici sînt profunda criză morală şi, bineînţeles, trădarea intelectualilor, izvor nesecat de discuţii şi controverse pînă astăzi inclusiv, cînd, dincolo de obişnuinţa cu scandalul, cu senzaţionalul sau cu agresivitatea, numărul celor puşi în slujba extremismului politic şi ideologic pare să fi crescut vertiginos.
Deşi îşi declină cu modestie priceperea pentru politică sau pentru politicile literare, remarcă în mod corect mai multe dintre schimbările de climat cultural ori literar survenite după 1990, criticînd haosul instalat în ceea ce ar fi trebuit să fie justiţia memoriei la noi. Acuză dezinteresul statului pentru cultură, dar şi oportunismul intelectual, întrucît, atunci cînd se acordă, rar, subvenţii pentru cultură, ele par să echivaleze, notează intervievata, cu „un cadou de la naşul”.
Poziţionarea anti-establishment a poetei (atît înainte, cît şi după 1990) este evidentă: îşi manifestă rezervele faţă de raportul Tismăneanu şi critică Uniunea Scriitorilor, echivalată cu o clică de „baroni locali”. Remarcă faptul că un premiant conjunctural poate să ducă la compromiterea unui întreg premiu literar şi reţine ironic politicile preferenţiale, derapajele de aroganţă şi de putere ale unor reprezentanţi ai Academiei Române, ca Eugen Simion sau Dan Berindei. De întocmirea unor „liste permanente de favoare, la fel ca în iepoca de aur”, acuză şi Institutul Cultural Român, iar aici se simte apăsat formaţia conservator-şaizecistă a poetei, care respinge, totuşi, prea uşor alte formule estetice.
Întreţine şi o discretă, dar vizibilă şi justificată rivalitate cu Ana Blandiana, poate şi ca expresie a unui complex îndelungat faţă de colega cu nimic mai talentată, dar mult mai vizibilă, mai „înfiptă”, mai activă în cîmpul literar, cultural şi politic. Argumentele acestei distanţări par să fie artificialitatea, poza pe care Blandiana ar fi întreţinut-o încă din tinereţe, dar şi fenomenul mai larg al „discriminării pozitive”, cît timp autorilor aflaţi în graţiile establishment-ului le sînt „comandate mai multe comentarii înainte de a le apărea cărţile”.
Idiosincraziile par să vizeze mai cu seamă contingentul postdecembrist: „după aşa-zisa noastră eliberare, nevoia autointitulatei elite de a se încolona cu orice preţ după cineva mi se pare şi mai tristă decît încolonarea forţată de altădată”. Nicolae Breban este pomenit ca director al unei reviste „pe care nu o citeşte nimeni”, Şerban Cioculescu ca un „ipocrit cititor şi istoric literar şi mai ipocrit”, H.-R. Patapievici este ironizat întrucît şi-ar fi declarat mîndria de a fi român „pentru că preşedintele Băsescu a condamnat comunismul”, iar Cătălin Avramescu pentru că ar fi pătruns în literatură „ca un elefant în vitrina cu porţelanuri”.
Deşi tăioasă şi tranşantă în verdictele sale, uneori excesivă, nu se poate spune însă în vreun moment că se lasă condusă de vanitate. Încă din adolescenţă, cititul frenetic fusese asumat doar spre a nu-i dezamăgi pe cei care cred în ea, ca de exemplu pe fostul ei profesor de română din liceu. Elocventă pentru construcţia unei personalităţi bătăioase, incomode, dar care îşi va conserva totuşi echilibrul ideologic, este distanţarea fermă, după 1990, de scriitorii traseişti politic. Partizană a esteticului, în contextul rechizitoriilor morale (post)-nouăzeciste, îl percepe pe Mircea Dinescu drept un manager nepriceput, dar îi apreciază meritele şi solidarizarea cu cei marginalizaţi.
Îi este recunoscătoare profesorului (iar nu ideologului marxist) Ion Ianoşi şi resimte deopotrivă apreciere şi dezamăgire faţă de Andrei Pleşu, pe care îl ironizează uneori: „Acum, cînd scrie despre îngeri, nu mai avem de ce polemiza”. Despre Isus al meu se bucură să constate că Liiceanu nu l-a „privatizat” pe Isus, dar îi reproşază că „mai avea puţin să spună că religia e opiu pentru popor”. Deşi îl critică pe Goma („dacă vrei să construieşti ceva, nu poţi să stai tot timpul cu o piatră în mînă”), sfîrşeşte prin a-i face elogiul. Nu se sfieşte să recunoască faptul că la originea primului ei premiu literar s-a aflat Eugen Barbu, iar lui Ion Gheorghe, socotit a fi „poet autentic”, îi impută după 1989 „opţiunile greu de înţeles şi de justificat”.
Despre cuplul Ierunca – Lovinescu are rezerve – altfel, discutabile – privind dubla măsură pe care perechea pariziană le-ar fi aplicat-o lui Eliade şi lui Noica, după 1990: „intransigenţa lor de fier mi s-a părut de neînţeles”.
Pentru o etică a grijii
De cealaltă parte, modelele asumate pe deplin sînt bine cumpănite, de la cele poetice (Bacovia, Eminescu, Rilke, Poe), continuînd cu clasicii Shakespeare şi Dostoievski şi cu „scriitorii de la care aveam ceva de învăţat”: Eugen Jebeleanu, Marin Preda, N. Steinhardt, Gellu Naum sau Lucian Raicu, căruia îi remarcă intropatia specifică demersurilor critice. Foarte interesantă e discuţia pe care o propune despre ratarea de către Jurnalul fericirii a şansei la un destin european, din cauza beţelor în roate care li s-ar fi pus traducerilor acestei cărţi în Italia şi Franţa.
„Singură între generaţii”, cu un debut şaizecist întîrziat, se simte „mult mai aproape” de Mircea Ivănescu sau de Dorin Tudoran decît de şaizecişti. Definind specificitatea generaţiei sale prin „orgoliul” de a reînnoda legăturile cu marea poezie interbelică, este totuşi maliţioasă şi uşor reducţionistă cu privire la optzecişti, despre care crede că „trăiau cu iluzia că asumarea kitsch-ului şi a parodicului, care definesc postmodernismul, îi va ajuta să pătrundă direct în literatura universală”, sau cu privire la nouăzecişti şi douămiişti, subordonaţi estetic strict detabuizării tematice şi lingvistice.
În dialogul cu Marta Petreu dă pagini de proză memorialistică de cea mai bună calitate, chiar dacă la un moment dat, deşi îi bănuim bunele intenţii, intervievatoarea îi adresează o întrebare ambiguu-misogină: „Nu ţi-ai fi dorit, la atîta forţă a talentului, să fii bărbat?”. Încredinţat că îi va ridica poetei mingea la fileu, Daniel Cristea-Enache atinge şi el o coardă sensibilă, împingînd prea departe discuţia, dintr-un snobism al insolitului interogativ: „Nu vă simţiţi cumva culpabilă pentru că, prin simplul fapt că aţi creat şi v-aţi publicat operele în timpul comunismului, aţi cauţionat regimul politic?”. Deconstrucţia savuroasă, deşi amară a poetei, este antologică prin forţa ironiei: „Ar fi trebuit să mă întrebaţi de ce am trăit în timpul regimului comunist... Fiindcă n-a vrut să cedeze de bunăvoie pămîntul, tata a fost dat afară din postul de contabil pe care îl ocupa. La mina de cărbuni din sat a fost primit cu greu, ca muncitor necalificat. Poate a cauţionat şi el regimul, împingînd la vagonete, în subterană, dar n-a avut încotro. Eram patru fete pe care trebuia să ne ţină la şcoală. Poate ar fi trebuit să refuzăm şcoala pe care am urmat-o în regimul comunist, să facem un act de eroism şi să rămînem analfabete”.
Acelaşi intervievator recidivează: „Îi este accesibilă dimensiunea citadină... unui om venit de la ţară?”, în timp ce răspunsul aferent îşi păstrează, ca de obicei, acuitatea: „Cred că nu e atît de important unde ne naştem..., mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali. Dacă ne gîndim unde s-au născut Eminescu, Blaga, Cioran şi alţi autori români peste numele cărora nu se poate trece, cred că e de prisos să ne mai frămînte dilema de la care am plecat”.
Mănunchiul de mărturisiri alcătuiesc, între altele, şi o carte în care subiectul meditează asupra extincţiei, ca de altfel multe dintre volumele de poezie ale Ilenei Mălăncioiu. „Poezia ta e plină de moarte, prin ea umblă în voie morţii, scrii adesea despre tine ca moartă”, remarcă şi Marta Petreu. Explicaţia oferită face trimitere şi la rădăcinile adînci ale mediului în care s-a format, la o etică a grijii care transcende moartea: „Vin de undeva de unde oamenii nu cred că mor, ci că trec în lumea cealaltă. Înainte de a pleca dintre noi, tata îi spunea mamei să aibă grijă de casă, de gardul dinspre apus, care stă să se surpe, şi să scoată din pămînt pomii care s-au uscat, că încurcă locul degeaba”.
Grija pentru cei apropiaţi şi în general pentru cei slabi, vulnerabili, o conduce în multe dintre judecăţile sale. Despre Emil Botta notează la un moment dat că aspectul care l-ar fi ţinut în viaţă fusese tocmai grija pe care trebuia să o aibă faţă de mama lui. În contextualizarea aproape instinctuală a acestui nod al grijii, îl citează pe Kierkegaard, gînditorul care susţinea că starea de disperare, percepută în directă relaţie cu preocuparea şi cu grija, deşi nefastă dacă e scăpată din frîu, „este cea care dă verticalitatea umană”.
Mila pentru vulnerabilitate şi fragilitate şi reconsiderarea etică a marginalilor, inclusiv în literatură (v. discutarea cazurilor unor scriitori nedreptăţiţi precum Dinu Pillat ori Sonia Larian), o conduc înspre restituirea conceptului în forme poeticizate: „A trebuit să ţin cu mîinile mele trupul cald al mamei, ca să fie spălat, şi îmi luneca printre ele ca un peşte lucios care încearcă să scape înapoi în apa din care e scos. De atunci a trecut mai mult de un an, dar uneori simt încă în mîini curentul acela viu care se scurge încet din trupul părăsit cu greu de suflet şi nu mă pot gîndi la nimic altceva decît la refacerea alianţei cu Dumnezeu”.
Faptul biografic şi existenţial de a fi pus mereu în practică acest deziderat, încă din copilărie („mergeam cu vitele la păscut ori aveam grijă de sora mea cea mică, recent născută, deşi mă despărţeau de ea doar şase ani”), întăreşte o veritabilă, dar chinuitoare vocaţie: „Aveam noapte de noapte acelaşi coşmar, în care stam aşezată pe un scăunel cu trei picioare să o veghez pe sora mea şi mă temeam să nu adorm şi să se-ntîmple ceva. La un moment dat, îmi cădea din mînă tubul de oxigen şi mă trezeam tremurînd”. De remarcat cum consecvenţa afectiv-livrescă o face să păstreze forma veche a verbului din versul poetului său (cel mai) iubit: stam.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
