● Svetlana Cârstean, Restul, Editura Nemira, 2025.
Prin Restul, Svetlana Cârstean inaugurează o trilogie în versuri despre care deocamdată știm că va apărea, cu totul, în scurt timp (volumul al doilea fiind programat pentru finele anului în curs). Semn de bun discernămînt artistic: în loc să aglutineze și, eventual, să recurgă la trucul mai multor cicluri de sine stătătoare, cum făcuse de exemplu la debut, autoarea Florii de menghină (2008) știe acum cît ține o cursă completă și intuiește chiar și ce e dincolo de capăt. Operează în termeni de „campanii”, nu de bătălii locale, cu efect imediat, dar nu foarte semnificativ.
Caracteristica aceasta rămîne valabilă și la un zoom in pe suprafața volumului: șaptezeci de poeme plus, în final, un diss al cărui obiect e, în cele din urmă, propria „reciclare”. Compozițional, exercițiul mi-a amintit de miniaturile lui Esterházy Péter sau, pe teren românesc, de Norii lui Petru Creția: și acolo, coerența vine tocmai din acceptarea contradictoriilor.
Căci dacă poemul „3.” începe așa: „E un bărbat neputincios în mațele mele. / E o femeie uitată în formele mele. // E un bărbat în brațele mele / care nu poate pune pîinea seara pe masă. / E o femeie fără corp în formele mele”, cîteva pagini mai jos, la „5.”, avem deja o schimbare de regulă, căci posesia de care părea să fie vorba e una fără puncte fixe: „E un bărbat între coastele mele și e turbat. / Îl îneacă furia. / Nu-i obișnuit încă să fie neputincios. / El pune pîinea pe masă. / El plătește lumina. / El are soluțiile. / El o scoate mereu la capăt. / El rămîne cu plata, el rămîne cu datoria. / El nu poartă decolteu. / Simpla imagine a sînilor mari, îmbătrîniți, ieșind din cadru, / îi provoacă greață. / El uită să-și șteargă oja sărită de pe unghii”.
Și mai încolo, la „37.” și „38.” avem, în succesiune: „E un șoricel în mine care timp de un an urcă pînă în vîrful rulmentului și-n prima zi din anul următor cade ca-n vis înapoi la baza lui”, respectiv „Și e-n mine un șarpe obișnuit să aparțină unei case care-ntre timp s-a vîndut”. Ce rezultă (doar) de-aici, încă înainte de a coborî în carnea poemelor? Că sensul e unul integrator, aglutinant, și că volumul trebuie privit ca o imensă imagine al cărei centru e în continuă mișcare (de-aici, cred, și opțiunea pentru titluri numerice). Odată deplasîndu-l, ca pe un spot luminos, unitate cu unitate, „restul” capătă noi semnificații. Piatra devine moloz pentru ca, preț de-o pagină, molozul să se pietrifice și el.
E o pledoarie implicită pentru cursivitate și de-aceea n-aș conferi valoare de manifest nici măcar acelor poziționări care încurajează asemenea asocieri. Sigur, putem conclude că e vorba despre sistem și despre disponibilitățile lui sufocante, dar chiar așa stînd lucrurile, reflecția e una light, nu una revanșardă. E vorba, iarăși, despre economie și despre acel puțin care, adeseori în monede, ne e returnat la finalul oricărei plăți: deposedare, acaparare și firimituri. Granițele dintre rolurile de gen, aparente și în fond elastice, sînt și ele acolo, împreună cu ceea ce, foarte greu observabil fiind (așa cum conceptul de „lebădă neagră” tratează impactul a ceea ce e foarte puțin probabil), e totuși întotdeauna determinant și decisiv.
De pildă, substanțele chimice fără de care n-am face față realității, în gramaje infime, sau vulnerabilitățile interioare în absența cărora am deveni nu roboți high tech, ci direct brute, oameni ai peșterilor tranzacționale. „Ce bine e fără sentimente”, exclamă începutul unui poem construit ca o demonstrație în antifrază și din scheletul căruia strălucesc secvențe de felul „ai cîntat azi” cu invariabilul răspuns negativ, același ca la întrebarea despre dans (și, prin deducție, despre toate cele care chantent les transports de l’esprit et des sens). Ce rămîne, atunci? Productivitatea, sigur, și comerțul, încă și mai sigur: „ai cumpărat azi? Am cumpărat și azi. În fiecare zi cumpăr”. O existență redusă la procente și unități de măsură: „Ai învățat totuși să cîntărești? Ai cîntărit bine? Ai pus în balanță? Pe cîntarul mare din piață în dimineața de sîmbătă oamenii urcă sacii mari de cartofi și făină. Omul cu greutățile te lasă și pe tine să urci. Pe degete ai inele din tablă luate de la o altă tarabă. Te-ai cîntărit? Te-ai cîntărit azi? Cît de slabă ești? Foarte slabă și acul cîntarului înaintează pînă la maximum. Cedează”.
Locul reveriei e luat de calculul continuu, iar viața, absolut cuantificabilă în această nouă formulă, devine simplă normă, cronologie golită de poveste, de coagularea epică a întîmplărilor. Prin asta, mi se pare, dă Restul Svetlanei Cârstean marea lovitură de natură conceptuală: construiește cu migală de scenograf o planetă identică planetei noastre, fizic locuibilă, cu îndeajuns de mult oxigen, cu carbon din abundență, cu destulă apă în scoarță, ba chiar populată divers, dar psihologic de nelocuit.
După excepțional individualul Sînt alta (2021) avem acum consecința: totul riscă să fie altminteri și fiecare să capete conținutul altcuiva.
● Liviu Ioan Stoiciu, Mersul lucrurilor, Editura Limes, 2025.
Cu Liviu Ioan Stoiciu, lucrurile stau exact pe dos: tot țesutul lumii lui e irigat de narațiuni, într-atît încît ele ajung, de la un punct încolo, să se canibalizeze una pe cealaltă. Nu mă refer doar la acest volum (cu un statut special: voi încerca să explic de ce), ci la cei aproape cincizeci de ani de cînd vocea poetului a devenit sonoră în literatură, odată cu remarcabilul La fanion (1980) și cu mai puțin remarcabilele prime încercări, anterioare, dar publicate mult mai tîrziu (2006) sub titlul Pam-param-pam.
Citez de-acolo, din curiozitate, să zicem, arheologică: „cu focul / ascuns în tulpină de trestie / în poală cu fructe / proaspăt culese din gradina / maicii domnului și în mîini cu un sceptru, în / formă de fanion CFR / și cu o măciucă, sprijinit în coasă, acolo și / la brîu cu / un cosor de tăiat strugurii, la ultimul vagon, / în cabină, frînarul învîrte o roată / uriaşă şi opreşte o dată trenul de marfă în haltă / şi coboară, călare pe / un pește, la adjudu vechi, unde / tu, pe peron, cantoniereasa, la barieră, stai / cu sorții zilei de mîine / în coif, ca ia să trag și eu un bob (de smirnă), îi zice, poate cîştig... // ah, vino, zeu al fecundităţii, se roagă în gînd / cantoniereasa şi cască şi-şi / face imediat cruce la gură, să nu intre în ea / necuratul: e / complet zăpăcită (vino acum / în chip de ploaie de aur)”.
Acesta e tonul de care, dînd, Stoiciu nu s-a lepădat niciodată și care a atins uneori excelența, pentru ca alteori să rămînă doar onorabil și trenant: convulsii în transcriere liberă, fragmente de dialog înăbușit, intenții retezate, imagini aglomerate, personaje cu biografie pe fast forward, opțiuni spirituale eterogene și alunecoase. Cînd dedesubtul tuturor acestora se află un sol configurat cultural, reușita e, dacă nu garantată, măcar posibilă. Condiție, îmi vine să zic, generațională, căci, deși n-a activat în Cenaclul de Luni, Liviu Ioan Stoiciu i-a admis și i-a onorat spiritul, astfel că vîrfurile scrisului său ar fi, după mine, pe lîngă menționatul debut, Cînd memoria va reveni (1985), Poemul animal (2000) și Pe prag / Vale-Deal (2010).
Cu acest Mersul lucrurilor, am senzația că poetul și-a închis (nu neapărat epuizat, pentru că nu exclud să mai publice) proiectul: el revine rotund asupra începuturilor, le caută tropii, conștient că prospețimea s-a dus și studiindu-le cu un tonus deja înțelepțit. Naivul de altădată e astăzi un sentimental impenitent. Cel care punea în act scene din Legendele Olimpului petrecute într-o haltă din Vrancea e acum conștient că inocența s-a dus: „Are în minte o materie vagă și inepuizabilă. / A făcut atîtea lucruri să se ia singur în / stăpînire, începînd din antichitate – și? Nimic. Nu / s-a scufundat îndeajuns de adînc în / mocirla lui? Nu i-a admirat destul natura lui Homer? Sînt / numai tendințe conflictuale în el, n-are pe ce / anume să pună accentul, incapabil să se bazeze numai pe / propriile sale puteri”.
O declarație de ieșire din scenă, care, chiar plasată la persoana a treia (pretutindeni aici, Stoiciu evită încrîncenat să spună „eu”), nu lasă loc de întors. Dispersia discursivă încă funcționează, dar de data asta ea se strînge și reușește să se întindă spre puncte de convergență întunecate. Ceva s-a rupt, ceva s-a pierdut, boala, constată el, nu mai e a minții, ci a inimii, care continuă să dea semne de vitalitate, fie ea și morbidă: „un bou, nesimțiților, toată viața n-am făcut decît să imit / zeii – «luînd drumul ochilor». N-am ținut / cont de starea lucrurilor”.
Resemnat, dar energic în descriere: aceasta e ecuația acestui volum dincolo de care, spuneam, nu se mai poate înainta semantic și, probabil, nici stilistic, în ordinea scrisului, un eventual nou pas ar fi echivalent cu abjurarea, iar cînd un asemenea poem își face loc într-o carte, e semn că opera s-a încheiat, en fanfare: „1. Să nu fii invidios pe alții care știu ce. / 2. Să nu crezi în vise, că nu-s ceea ce par a fi. / 3. Să nu te sinucizi dacă nu mai poți și nu te mai suporți. / 4. Să nu te înstrăinezi de tine însuți. Să / nu te sălbăticești. / 5. Să nu te resemnezi în vremuri de primejdie, de boli sau / necazuri. Lasă zilele negre să treacă. / 6. Să nu-ți ridici statuie, privindu-te în oglindă, fiindcă / nu ești tu acela. / 7. Să păstrezi legătura cu morții, să nu rupi lanțul. / 8. Să nu te smintești, văzînd destinul / altora mai bun, mai norocos, nu-i căuta dedesubturile. / 9. Să fii tu însuți. «Să fii ceea ce ești». / Fiecare are crucea lui de dus, un mesaj. Crucea ta / e cea mai importantă. // Recitești ce ai scris, descumpănit, ștergi, spui cu voce tare: / «Îți mulțumesc, Doamne, că nu este adevărat»“.
Chiar dacă, pînă la urmă, cărți vor mai urma.
Cosmin Ciotloş este critic literar și conferențiar la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Editura Polirom, 2024.
