● Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, 2022 & Théodoros, traduit du roumain par Laure Hinckel, Les Éditions Noir sur Blanc, 2024.
Religia ca politică
Privită dintr-o perspectivă mai largă, naraţiunea lui Mircea Cărtărescu este şi un roman despre formele manipulării, aşa cum, într-un alt context, Jurnalul lui Sebastian funcţiona ca o meditaţie (dramatică, întrucît cvasi-involuntară pe alocuri) asupra circuitelor şi impactului fake-news în vieţile oamenilor. Ca ficţiune istoriografică de o uimitoare complexitate, Theodoros propune implicit o meditaţie antropologică asupra a cum a evoluat lumea în ultimele două-trei secole, o conştientizare profundă a decalajelor enorme cu care s-a realizat această evoluţie, respectiv a paradoxurilor ei implicite.
În 1868, cînd controversatul împărat etiopian concepe scrisoarea către generalul Napier, inamicul său britanic, apăreau primele pasteluri ale lui Alecsandri, iar Maiorescu îşi publica studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura românească”, unde elabora teoria formelor fără fond. Totodată, atunci cînd citeşti că regina Victoria le trimisese etiopienilor lui Theodoros un pian britanic de salon (probabil un „square piano”), iar aceştia nu ştiu de unde să îl apuce şi se rezumă să bată în el ritmul „ca într-o tobă”, e greu să nu te gîndeşti că o sută de ani mai tîrziu africanii şi dezrădăcinaţii lor jamaicani vor transporta în UK propriile lor simboluri şi ritmuri muzicale, cu care continuă să subjuge pînă astăzi amatorii de cultură pop sau reggae.
În fapt, povestea lui Theodoros este pentru Mircea Cărtărescu şi un excelent prilej de aggiornamento, de aducere la zi a chestiunii româneşti, deopotrivă sincronic şi diacronic, şi este foarte interesant cum strategia iese parcă şi mai bine în evidenţă în traducerea franceză, iar aceasta nu doar pentru că, printr-un efect de contrast şi într-o limbă de circulaţie universală, exotismul protagonistului pare să fie accentuat pînă la dimensiunile gotice ale unui soi de Vlad Ţepeş însetat de sînge, care „avait écœuré le monde par ses tortures terrifiantes” (în traducerea Laurei Hinckel). Dar mai mult, alături de problema descendenţei nobile sau de obsedantele confruntări Orient-Occident şi barbarie-civilizaţie (cu ambiguităţile lor inerente, căci înfrîngerea rezistenţei etiopiene, de pildă, de către britanici, odată cu sinuciderea protagonistului, va fi urmată de aceleaşi orori tipice războaielor, de crimele sălbatice şi gratuite care au condus, în timp, la celebra, amara formulă ironică „A single death is a tragedy, a million deaths are a statistic”), finalul dramatic al lui Tewodros II, acest „Napoleon african”, evocă mai degrabă sfîrşitul unui rege şi al unui imperiu dacic, iar Magdala pare o replică fidelă a Sarmizegetusei.
Corespondenţele cu istoria românilor ies, aşadar, în evidenţă cu atît mai mult în versiunea franceză, iar întrebarea reginei, adresată prim-ministrului său („Mais est-il vrai, l’interrompit la reine, que la dynastie éthiopienne descend du roi Salomon?”) poate fi asociată cu uşurinţă controverselor istorice occidentale privind latinitatea şi originea românilor. „Am pornit să-mi fac un nume”, justificarea la care recurge protagonistul în scrisoarea adresată mamei sale, poate oricînd echivala cu o definiţie ontologică a românismului emigrant.
În discursul personajelor ori în cel naratorial pot fi ghicite fără mari dificultăţi atît povara tipic românească a alegerii răului cel mai mic, augmentată traumatic de eterna mentalitate compensativă („Drept că au fost în anii ce s-au scurs omoruri la drumul mare, hrăpiri de avere şi ruşinări de muieri, iar cîte-un tîrg a ars cu foc mare, de-a omorît oameni şi vite de-a valma, dar fără Aga Iancu socotesc că încă ar fi fost stricăciuni încă şi mai mari”), cît şi blestemul românesc al politicienilor ori diplomaţilor împiedicaţi şi corupţi, al lipsei de audienţă în Europa, excelent sintetizate prin povestea grotescă a risipitorului şi vanitosului vornic Dudescu, probînd inclusiv lipsa de reacţie şi de spirit justiţiar a compatrioţilor săi.
Moda călugărilor „nebuni pentru Hristos”, discursurile şi lamentaţiile utopizante şi ipocrite („am voit să fac din ea o ţară unde curge lapte şi miere”), precum şi revelarea acelor detalii aparent infime, dar situate aproape invariabil la originea tuturor războaielor religioase („În împărăţia mea, Hristos a fost Dumnezeu încă din pîntecele Maicii sale, şi am lovit necruţător pe cei care (...) grăiau mincinos că El a primit starea dumnezeiască doar la botez”), ori „ura neîmpăcată faţă de străini” (în contrapondere cu fantasmele naţionaliste, unde mama apare mereu idolatrizată: „pentru tine nu era o [simplă] femeie, ci o lume cu munţii şi văile ei, rîurile şi mările şi ostroavele ei nenumărate”), construiesc un univers al religiei ca politică, ale cărei principale forme de manifestare le constituie violenţa, mimetismul şi intoleranţa.
Mircea Cărtărescu mizează şi pe efectul de ridicol al formulelor învechite, întru totul conştient de ecoul lor astăzi, de potenţialul parodic sau chiar grotesc, dar aceasta şi pentru că discursul lui Theodoros, departe de a fi dispărut din lumea politică extrem-contemporană, este unul specific cu precădere manipulatorilor politici sau religioşi. A sanctifica, de pildă, femeile de piraţi (ucigaşe cu sînge rece, la rîndul lor, alături de aceştia) şi a le percepe drept „muceniţe” este nu doar un sacrilegiu, ci chintesenţa unui stil manipulator, demagogic, de un bizantinism dificil de suportat. Asocierea de idei cu instituţiile ecleziale care canonizează figuri controversate ale istoriei devine astfel aproape inexorabilă.
Dracula în Africa. Biografia unui terorist
Cu barbaria sau apostazia ca locuri comune, identitatea luciferică a personajului şi portretul neoromantic al acestui cavaler al Apocalipsei capătă contur şi credibilitate, chiar dacă apar înfăşurate în faldurile poveştilor populare. Bineînţeles, fabulosul ţîşneşte aici de pretutindeni, însă veşmintele cu care este aşezat în pagină sînt mereu gîndite ca o poartă lăsată întredeschisă unei potenţiale interpretări antropologice. Paginile remarcabile, de o evidentă savoare stilistică, dedicate mitului Zburătorului facilitează şi un dialog mitologic (şi chiar poetic), prin vizitele nocturne şi efectele asupra victimei, prin erotismul şi seducţia supranaturală proprii acestor spirite „rătăcitoare”, cu mănunchiul de legende despre iele, vampiri şi strigoi: „şi-n totului tot părea un demon al văzduhului” [„et tout en lui trahissait le démon de l’éther”, în traducerea franceză].
Dimensiunea faustic-apostatică duce chiar mai departe această filieră, căci faptele protagonistului le depăşesc cu mult în gravitate pe acelea ale celebrului Simon Magul, invocat aici ca termen de referinţă, urzind planuri criminale (şi uneori chiar împlinindu-le), alteori torturînd şi omorînd la întîmplare, „numai fiindcă bietul om îţi ieşise-n cale”.
La fel ca o parte din scrisorile adresate mamei sale, deopotrivă pilde de discurs demagogic şi de fabulaţie, rugăciunile sale apocrife mărturisesc indirect adevăratele partizanate megalomanice (idolatrizarea şi exerciţiul de identificare cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon) ale unui despot care nu face decît să se folosească de religie şi de cărţile ei sfinte, aşa cum au făcut-o, bineînţeles, mulţi alţi tirani („n-ai mai deschis cartea cea neagră, cu coperţi de piele de bivol, niciodată”): „Doamne Isuse Hristoase, (...) dacă nu-mi împlineşti dorinţa, am să cer ajutorare de la celelalte puteri, ce se află, după spusele Apostolului Pavel, de asemenea în ceruri. (...) Iar aceste duhuri zburătoare, deopotrivă în ceruri ca şi Tine, o vor asculta fără vreo îndoială, chiar dacă o să-mi ceară şi sufletul pentru asta”. Iată un moment al naraţiunii la care trebuie să fim atenţi, deopotrivă provocator, sub aspect teologic.
Pe de altă parte, acest Dracula în toată regula, care îşi trage în ţeapă şi propriii supuşi „doar pe presupusuri şi-nchipuiri şi vise”, mai rău decît un Vlad Ţepeş, întrucît cine comitea vreo gafă sau vreo aluzie ironică primea drept pedeapsă „întotdeauna moartea în chinuri”, nu este decît un ipocrit vanitos, care i se adresează comandantului armatelor britanice în spiritul acelui străvechi şi atît de specific balcanic tranzacţionalism religios, trăncănind că, dacă nu ar fi pierdut în faţa lui, ar fi guvernat mai departe ca „un rege luminat şi blînd şi drept”. Fapt curios, asupra sa îngerii nu doar că se contrazic, uneori grosolan, dar caută să îi şi mistifice comportamentul, inventîndu-i alibiuri şi asociindu-i jocuri oximoronice care nu au cum să mai ţină, după o vreme, în ochii cititorului. Cum să ajungă cineva, care „ucisese cu sălbăticie copii în Cordofan”, care „scîrbise lumea cu torturile lui înfiorătoare” şi „masacrase zeci de sate, omorînd toţi locuitorii, de la prunci la bătrîni, fără alegere” să fie etichetat drept „crin cu mireasmă dumnezeiască”?
Asistăm la un nonsens teologic şi etic, evocator mai degrabă, dacă e să păstrăm jocul acelui aggiornamento, al patriarhilor fals-creştini sfinţind, cu excesul de zel specific, tunurile unei armate invadatoare, înainte ca aceasta să ucidă cu ele mii sau zeci de mii de copii şi de femei. Încă din primele pagini ceva pare să nu fie în regulă cu îngerul-narator, prin strania contaminare a perspectivelor, acesta împrumutînd intermitent timbrul damnatului revoltat: „fiindcă regina Victoria, ce ţi-a fost cîndva prietenă, şi-a-ntors faţa de la tine, căţeaua eretică şi nebună”.
Ne întoarcem astfel mereu la caracterul profund subversiv al textului, care pare întemeiat inclusiv pe o dispută teologică despre liberul-arbitru şi despre fiinţa umană ca simplu „vas pentru cinste sau pentru ruşine, după cum El a binevoit pentru căile Sale totdeauna ascunse”, dar şi pe o tensiune angelologică, căci acelaşi înger pare să se conducă mai degrabă după optica unui cleric burghez, rigid, fariseic şi obtuz. Diferenţa dintre lumea veche, dominată de îngeri, şi lumea nouă, a „revoluţiei” christice, scria Andrei Pleşu, este „diferenţa dintre legiunea naţiunilor şi omogenitatea comuniunii în duh” (Despre îngeri, 2003, pp. 166-168).
Multe rămîn încă de spus despre noua creaţie cărtăresciană, care solicită lecturi din domenii cît mai diverse şi care cuprinde pagini de o remarcabilă frumuseţe (capitolul 20, de pildă, este poate tot ce s-a scris mai bun în proza românească a ultimilor ani). Nu cred că ceea ce scrie prestigiosul săptămînal german Die Zeit este o exagerare, chiar avem de-a face cu „o scriitură unică la nivel mondial”. Fireşte, cum se întîmplă adesea, singurii sau primii care resping un astfel de verdict sînt tot cititorii autohtoni. Dar despre receptarea românească a cărţii şi despre semnificaţiile ei rămîne să povestim altă dată.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
