● Adrian Jicu, Maiorescu. Confesiunile unui stoic, Editura Polirom, 2025.
O spun din proprie experiență: cea mai mare problemă a așa-ziselor „biografii romanțate” e găsirea formulei narative. Materia de bază e preexistentă, documentele sînt accesibile, figura protagonistului e, în parte, conturată deja de o posteritate clasicizată. Rămîne de văzut din ce unghi o privești, cum sintetizezi și reașezi faptele, cît poți ficționaliza și cărei voci încredințezi totul, astfel încît ce e important și util pentru o poveste veridică să curgă firesc și, pe cît posibil, original.
Antrenat deja cu remarcabilul roman despre Bacovia (Iorgu, Humanitas, 2022), Adrian Jicu iese din nou din pielea universitarului și criticului literar pentru a recompune efigia unui alt Titu Maiorescu (1840-1917) decît cel pe care, îndeobște, îl cunoaștem. Sarcina n-a fost ușoară, fiindcă autorul teoriei „formelor fără fond” n-a lăsat să transpară în olimpiana sa figură publică prea multe detalii care să contureze și căldura unui portret pur uman, altul decît cel al profesionistului cultural desăvîrșit – filosof, estetician, critic literar, profesor, politician, diplomat, ministru, jurist etc.
Există, desigur, jurnalul, unul consistent și publicat integral, dar cine-l parcurge poate observa că nici în spațiul privat al scrisului diaristic Maiorescu n-a fost prea generos cu detaliile, dimpotrivă, predomină notațiile banale, scurte, reportericești, simple consemnări cotidiene (vremea, gesturile de rutină, cine a venit, cine a plecat, ce-a mai zis unul sau altul, călătorii, realizări, neajunsuri fizice etc.). Consultarea altor „mărturii” și documente a fost, deci, inevitabilă, la fel ca și materializarea subiectivă a unor intuiții și presupuneri, cu tot cu îngroșările și hiperbolizările necesare. Rezultatul e un convingător roman despre Maiorescu, prins exact între figura sa rigidă de „om al ideilor” și civilizator și cealaltă, de „om viu”, omul obișnuit din spatele scenei.
Tot romanul e derulat de lunga confesiune freudiană a unui Maiorescu bătrîn și singur, făcută acasă, cu puțin timp înainte de moarte, deci cîndva la începutul lui 1917, în plin război mondial. Aflat în fața unui preot căruia i se spovedește mai degrabă psihanalitic decît spiritual, protagonistul, ateu îndoielnic și francmason convins, recunoaște că-i e frică de uitare, de propria-i conștiință și de judecata posterității. „Ascultă-mă cu băgare de seamă, părinte, fiindcă vreau să plec împăcat”, spune el, la un moment dat. „Țin să-ți vorbesc ca unui frate mai mare... Nu cu speranța iertării sau a mîntuirii, căci nu mai cred în așa ceva, ci ca să-mi ușurez conștiința. Te vei mira, poate, dar n-am cui spune tot ce mă apasă.” Și-n altă parte afirmă stoic: „Am căutat arta vieții. Și, să nu mi-o iei în nume de rău, părinte, cred că am găsit-o. Pentru mine înseamnă rezervă, discrețiune, cumpătare, în genere negațiune și în rezumat abnegațiune”.
Schopenhauerian format la școala geniului romantic german, structural un singuratic, dar unul bîntuit de fantasmele unei sexualități debordante, ale unei irepresibile voințe de-a se ridica deasupra mediocrităților și de-a lăsa ceva durabil în urmă, eroul lui Adrian Jicu își face bilanțul.
În luptă permanentă cu figura castratoare a tatălui (pentru zona intelectuală) și cu cea incestuoasă a surorii (pentru zona erotică), Maiorescu rememorează pe sărite în fața preotului mai toate reperele importante ale existenței sale: anii de colegiu terezian și de studenție berlineză, „revelația Frumosului” trăită în turnul catedralei din Köln, în iulie 1859, viața tumultuoasă alături de cele două soții, de amante și de numeroase alte femei ocazionale, copiii legitimi și cei ilegitimi, avatarurile calității de fiu, de tată, de soț și de iubit, marile idei politice și literare, activitatea de la Junimea, Convorbiri literare și Timpul, Viena, Parisul, Berlinul, Iașii și Bucureștii, profesoratul la pensioane și universitate, marile prietenii (cu Iacob Negruzzi, cu Alecsandri, Creangă, Eminescu și Caragiale) și relațiile onorante cu familia regală, picanteriile și gesturile publice, faptele bune de menționat și cele mai puțin onorante.
E un Maiorescu sincer pînă la capăt, locvace, melancolic, dispus să se predea pe de-a-ntregul, un înțelept superînzestrat sufletește și intelectual încă din tinerețe, trecut cu anii prin toate, uneori cinic, alteori tandru, alteori de-a dreptul epicureu. Obsedat a fi pe măsura realizărilor sale, de-a sfîrși demn, de-a fi atins măcar puțin fericirea și sentimentul împlinirii, Maiorescu mărturisește sincer că a reușit în unele (cultură, avere, recunoaștere) și a ratat în altele (familie, iubire, creativitate spontană). „Am îmbrăcat o platoșă oțelită, impenetrabilă, dar sub zalele de fier au fost răni nevăzute care s-au copt, au supurat și mi-au pricinuit suferință. Azi s-au cicatrizat, dar n-au dispărut, fiindcă le port în suflet ca memento dureros al trecerii mele prin această lume.”
Lucid pînă la sînge, cu riscul de a-și dărîma statuia oficială, îndoit de sine, dar încă mîndru de ce lasă-n urmă, personajul lui Adrian Jicu e un alt Maiorescu decît cel din manuale și istorii. Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune” o viață ca a oricărui ins care așteaptă iertarea unui Dumnezeu în care nici măcar nu crede. Sub stoicismul afișat al eroului se ascunde, de fapt, pulsația firească a vieții. Asta-l și face eroul unui roman cît se poate de convingător.
● Cristian Fulaș, Forma tăcerii, Editura Litera, 2025.
Noul roman al lui Cristian Fulaș pare să vină în siajul precedentului Fîșii de rușine, (2018), după tipologia expresionistă din Ioșca și satira politică din Specii (ambele din 2021). E vorba de Forma tăcerii, o carte pe cît de intensă, ca discurs literar despre ratare, moarte și nimicnicie, pe-atît de veridică în tonul ei de litanie improvizată, ostentativ spontană și haotică. La asta contribuie, desigur, opțiunea pentru narațiunea confesivă, la persoana I, adică, și pluralitatea vocilor narative, foarte diferite între ele. E aici și o doză de experimentalism prozastic, altfel destul de potrivit pentru ceea ce și-a propus autorul: consemnarea cîtorva monologuri ale participanților la o înmormîntare, mai precis, o simfonie tanatică în jurul unui sicriu expus.
În romanul din 2018, spuneam, un narator confesiv se-ntreba „de ce nu există ființare și există nimic?” și, pe același ton ontologic, dacă rușinea (un alt nume pentru conștientizarea acută a unui anume tip de marginalitate existențială) are sau nu o formă recognoscibilă, dacă nu cumva ea ține locul pentru altceva („Nu îmi dau seama dacă rușinea e o formă de frică, dar seamănă”). În noul roman tăcerea e cea chestionată, tăcerea aceea care survine dintr-o dată, după ce o viață s-a stins, rămînînd ca un reziduu mut, dar reevaluat după standardele variate ale celor care au făcut parte, într-un fel sau altul, din ea.
Mari e o văduvă care, la cincizeci și unu de ani, a avut un atac cerebral care a lăsat-o pe jumătate paralizată. Șapte ani mai tîrziu, după opt ani de stat prin spitale românești și străine, de mers în cîrje, de imobilizare în cărucior și de surzenie cronică, e îngrijită de o străină un timp și se stinge la șaizeci de ani, în urma unui cancer extins. Destinul ei e tipic pentru femeile din România anilor 1980-1990: doi ani de Litere la Cluj, cu ambiții mari de viitor, întoarcere bruscă în satul natal, sacrificii imense pentru a-și întreține familia săracă, măritată repede cu un bărbat mult mai în vîrstă, muncind confecționeră, infirmieră și apoi badantă în Italia, ca să-și crească cei doi copii, un băiat rebel și o fată mai așezată.
Confesiunea ei, cu puțin timp înainte de a muri, deschide romanul și tot ea îl închide în chinurile agonice ale sfîrșitului, ea trasează liniile tematice principale pentru celelalte confesiuni – ale copiilor, ale fraților, ale rudelor și prietenilor prezenți la înmormîntare. Alienarea, durerile fizice atroce, mizeriile bolii, senzația de neputință, singurătatea ultimă, regretul că poate ar fi putut face mai mult pentru ea și pentru ai ei, mulțumirea că a luptat pînă la capăt și că nu s-a dat bătută, sentimentul de iubire pentru toată lumea și așteptarea eliberării finale sînt constantele principale ale protagonistei.
Greutatea confesiunii e dată mai ales de reflecțiile asupra contrastului dintre dinamica zgomotoasă și colorată a vieții, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele, și absurdul dezumanizant al morții, cu tot ce aduce pentru sine și pentru ceilalți. „Nimicul care am ajuns”, cugetă Mari, „povara tuturor, aproape moarta care stă într-un pat și care tot timpul are nevoie de îngrijire și nu pare să își revină deloc, știu, știu, știu, pentru mine nu mai există scăpare, ultimul drum a început demult și aștept să îi găsesc sfîrșitul”, căci „moartea face și ea parte din lucrurile din lumea asta și nu trebuie amînată așa de-a oarba, ca să ne chinuim toți”.
Această linie tanatică e preluată de toate celelalte confesiuni din roman, în varii contexte și stiluri, sicriul drapat de pe catafalc provoacă celor care participă la ritual impulsul de a face bilanțuri personale, de a-și reconsidera relațiile cu ceilalți, de a se pune în locul defunctei, de a trage concluzii despre cum le-a fost viața, despre ce-nseamnă moartea și, eventual, despre ce-i așteaptă „dincolo”.
De vîrste și educații diferite, nici unul dintre naratori nu seamănă cu celălalt, unii vorbesc simplist, agramat și argotic, alții filosofează și liricizează duios („mami mami mami / ce frumos te-au machiat / ce liniștită pari / ca înaintea unui țipăt de bucurie / mami / cît de frumos îți stau / mîinile, mami / mîinile care n-o să mai mîngîie pe nimeni / nu pleci nicăieri azi / deja n–ai plecat și-n întuneric / încă ești cu noi”), alții rememorează evenimente trecute cu ei și cu cei prezenți la catafalcul defunctei.
În ultimă instanță, toți se-ntreabă dacă după moarte mai e ceva sau doar nimic, dacă moartea e finalul inexplicabil a tot, dacă, în perspectiva inevitabilă a morții pe care Mari doar o repetă universal, viața merită trăită într-un fel sau într-altul. Spune unul dintre frații ei, la un moment dat: „fără nici un argument, fără nimic, îmi închipui că dincolo mai e ceva, că tu ești aici doar ca formă, o formă care tace, forma tăcerii, dar ești în același timp în altă parte și poate că deja ai luat-o de la capăt”. Și celălalt: „nu e corect, dom’le, să se știe cît se poate de clar că în data cutare a anului cutare belești belengheru’ și tu cu minim un an înainte, fiecare după posibilități, în fine, să te pui pe chefuit, că oricum nu mai contează...”.
Impresionant prin autenticitate și construcție, roman de doliu, lamento cînd patetic, cînd reținut, Forma tăcerii e poate cea mai tanatică proză din cîte s-au scris la noi în ultimii ani.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
Credit foto Titu Maiorescu: arhiva MNLR
