● Lavinia Branişte, Camping, Editura Polirom, 2025.
Camping e un roman despre trauma transgeneraţională care stă uneori la baza unui conspiraţionism intuitiv, devenit în anumite situaţii feroce. Moşneguţu, decanul de vîrstă al familiei, i-a transmis-o fiicei sale, Sofia, iar aceasta, cel puţin în parte, fiului Robert. Viaţa dificilă a imigrantei care munceşte în condiţii improprii la recepţia unui parc de rulote spaniol (subiect asemănător abordat și de Marin Mălaicu-Hondrari în romanul său de succes din 2010 Apropierea, ecranizat de Tudor Giurgiu în 2019 cu titlul Parking) pare cu atît mai mult îngreunată de apartenenţa ei. Cum băştinaşii „n-au nimic de demonstrat, nu sînt imigranţi, ei nu trebuie să-şi cîştige locul”, autoritatea se cîştigă mereu de către cel care „nu vorbeşte cu accent”.
În conjuncţie cu mai sus pomenita traumă, iese la iveală şi un lamento perceput ca blestem al originilor (de altfel, puternic exploatat în literatura noastră modernă, de la Cioran şi pînă la recentul Theodoros al lui Cărtărescu): „Atîta timp cît ţinea gura închisă şi nu-i ieşea la iveală accentul de vampir din Est, putea fi de oriunde şi-ar fi dorit”. Nici colegele ei de muncă, franţuzoaicele Valérie sau Mathilde, nu ştiu şi nu învaţă spaniolă, dar erau, spune vocea narativă, „bine văzute cu franceza”. Sofia, în schimb, simte mereu că trebuie să compenseze, să recupereze.
Deşi sînt încredinţat că va ocupa (sau ocupă deja) un loc în bibliografiile de profil sociologic, romanul nu se citeşte tocmai cu plăcere, ariditatea lui narativă fiind observată şi de critica noastră de întîmpinare, cu menţiunea că partea a doua a romanului, ca o piesă de teatru care creşte în intensitate, pare mai vie şi mai bine închegată. Pentru antropologi, sociologi, lingvişti sau pentru amatorii de jocuri şi picanterii lingvistice, însă, romanul poate fi o surpriză plăcută şi, totodată, un excelent pretext profesional. Limba şi contorsionările ei, fără a se limita strict la subiectul diasporic, devin un suprapersonaj, pe traseul de la indiferentismul lingvistic postadolescentin al lui Robert la handicapul şi fobiile lingvistice ale Sofiei: „spaniola s-a prins de ea strîmbă şi spartă, ca nişte cioburi lipite aiurea ce recompun un vas semifuncţional”.
Complexul cu pricina, barierele şi captivitatea care decurg de aici alcătuiesc în percepţia bietei femei un veritabil dinozaur lingvistic: „Se teme de dedesubturile limbii, de sensurile secundare ale cuvintelor şi de pronunţia care o trădează. De diferenţa dintre s alveolar şi s interdental, de diferenţa dintre r simplu şi r dublu”. Astfel, pentru cine caută să documenteze ştiinţific fenomenul interferenţei lingvistice româno-spaniole, romanul pune în mişcare o gamă diversă de calcuri: semantic (urbanizaţie – urbanización), lexical-morfologic (fregadorul), morfologic (campiştii), morfologic şi fonologic (extranjeră), literaturizîndu-l implicit, în cheie deopotrivă dramatică şi ironică: „Pentru asta îi trebuia o locuinţă, iar ea (...) era pe cont propriu, ceea ce în administraţia spaniolă se numeşte autonomie”.
Dependenţa de smartphone-uri sau de Inteligenţa Artificială este firească. Controlul realităţii se face prin aproximaţie, prin găsirea unor corespondenţe cu termeni româneşti din cîmpuri lexicale apropiate sau identice, deci prin extindere semantică. Fenomenul este, iarăşi, exprimat cu precizia documentaristă, nelipsită însă de plasticitate, a vocii narative: creveţii devin „răcuşori”, „arborilor de mătase din camping le spune salcîmi, cicadelor le spune greieri. (...) Suprapune un univers lingvistic peste un altul şi nu-l suprapune perfect, astfel încît rezultatul e un pic mişcat, ca o planşă de geometrie în spaţiu pe care ar trebui s-o priveşti cu ochelarii 3D, dar o priveşti cu ochiul liber”.
Romanul „documentează” cuprinzător şi temerile actuale ale diasporei de a reveni în România („Mai mult decît de primărie se teme de spitale şi mai mult decît de spitale se teme că nu va avea energie să se aclimatizeze din nou la toate acele lucruri pe care le-a lăsat în urmă acum douăzeci de ani”), şi tocmai de aceea îmi vine greu să înţeleg de ce criticii Mihnea Bîlici şi Victor Cobuz opinează că acest roman ar fi apărut „prea tîrziu”, şi aceasta nu doar datorită binecunoscutei prize la actualitate a prozatoarei (de remarcat şi surprinderea noilor, dramaticelor schimbări climatice pe care le resimţim), ci şi întrucît trăim exact vremea celor precum Sofia, timpul revenirii masive a diasporei în ţară, silită să se-ntoarcă de unde a fost „gonită”.
Un alt fenomen surprins este fobia românilor faţă de alţi români, ca o mixtură de frică, rușine, competiție și dezamăgire culturală. Sentimentele amestecate ale Sofiei sînt, de altfel, mai mult decît relevante: „Cînd i-a dispărut haina de piele din dulap şi nimeni din apartament, dar absolut nimeni, nu avea nici cea mai vagă idee ce s-a întîmplat, primul scop pentru care şi-a forţat ambiţia a fost să scape de români. (...) Dacă nu era român, ar fi lăsat-o baltă. Dar dacă e prost văzut el, la fel va fi şi ea”.
Neoliberalism sălbatic, eroziune morală
Întreţinînd un „dor confuz” de România, Sofia devine şi un prilej de documentare a extinderii diasporei româneşti, a constituirii reţelei migraţionale („prietena ei din liceu, Gabi, era în Spania de ceva vreme, mai chemase după ea neamuri şi vecini, stăteau toţi ilegal, munceau la negru, locuiau înghesuiţi, claie peste grămadă”), dar şi a exploatării femeilor prin muncă: „Căra saci şi lăzi, spăla sute de vase, congelatorul era cît o garsonieră şi intra în el în tricou, după care ieşea în dogoarea cuptoarelor, iar şi iar şi iar, de zeci de ori pe zi. A slăbit pînă a ajuns piele şi os. A căpătat repede o tuse inexplicabilă pe care a tratat-o cu pastile luate la întîmplare de la colege, pentru că nu avea acces la servicii medicale”.
În aparenţă, femeia are parte de un destin blestemat, de un ghinion proverbial: nu doar că pierde apartamentul pentru care s-a spetit timp de douăzeci de ani, dar pe deasupra află că angajatorii nu i-au plătit contribuţiile la stat, deci că poate astfel pierde dreptul la pensie, la şomaj, la asistenţă medicală (iată o posibilă explicaţie, pe lîngă bariera lingvistică, pentru care doctoriţa de familie o cam expediază de fiecare dată).
Sacrificiul şi nobleţea ei sufletească sînt mai presus de orice dubiu („scopul ei în viaţă – locuinţa băiatului şi bunăstarea celor lăsaţi în urmă acasă”), scena poate cea mai înduioşătoare din roman, aceea a trimiterii pachetelor acasă cu autocarul Atlassib, funcţionînd ca o metaforă a grijii, a umanităţii şi a spiritului de abnegaţie specifice diasporei româneşti: „cu cît pachetul era mai mare, cu atît sentimentul de împlinire era mai valoros”. Dar este oare această împlinire (la nesfîrşit) prin ceilalţi un blestem sau o binecuvîntare?
La o privire mai atentă, profilul psihologic al femeii care se învinovăţeşte excesiv, ca şi cum ar suferi de o formă de tulburare obsesiv-compulsivă, nu poate fi ignorat în ecuaţia acestui eşec. Modestă, perseverentă, mereu adaptabilă, mereu punîndu-se pe planul al doilea, al treilea sau efectiv la urmă, cu un trecut amoros despre care naratorul ne oferă mici şi discrete insight-uri (fusese „mama răniţilor pentru bărbaţi pe care-i plăcea şi care se întîlneau cu ea ca să-i plîngă pe umăr după alte femei”, nuanţă pe care o observă şi în marginea căreia glosează comprehensiv şi Gabriela Vieru în cronica sa), Sofia pare că ajunge prea tîrziu la acea înţelepciune, reflexivitate sau maturitate clamate de prenumele ei de înaltă rezonanţă grecească.
Din păcate, deciziile pe care le ia îi confirmă mai degrabă naivităţile: pune apartamentul pe numele băiatului său încă necopt, „ca semn de încredere”, trădînd în fapt o lipsă crasă de educaţie juridică, frecventă în societatea românească. Astfel, Sofia se înşală amarnic atunci cînd consideră că eşecul cu apartamentul „n-a avut nici o legătură cu acţiunile ei”. Destinul trist şi înduioşător al femeii care – inedit portret franciscan – hrăneşte cu zel şi sîrguinţă păsările este completat spre final, ca un semn al unui debut de ramolisment, prin exacerbarea curiozităţii şi prin fantasmarea romanţioasă, în cheie de telenovelă. În acest sens, percepţia ei este inteligent prelucrată narativ, funcţionînd uneori şi ca personaj-reflector.
O particularitate a acestui roman o constituie intelectualizarea, pe alocuri excesivă, a vocii narative, care contribuie la impresia unui fir eseistic traversînd o docuficţiune. Extrem de bine informată în materie de migraţie, folosind termeni specializaţi, psihanalizînd şi filosofînd expert, vocea ar putea aparţine unui sociolog, unui antropolog sau chiar unui cercetător al migraţiei, care se individualizează firesc prin limbaj (ar putea deveni, la o adică, într-o cheie ludică, dar nu imposibilă, chiar criticul Mihnea Bîlici, cercetător şi cunoscător avizat al fenomenului).
Aspectul mozaicat şi contrapunctic al textului este dat şi de bucăţile intitulate „Români în Spania”, imitînd formatul paginilor sau forumurilor de profil şi amalgamînd puzderia de trăiri ale subiecţilor diasporici: sugestia dorului de casă, dorinţa de prezervare a rădăcinilor, dar şi relativismul care derivă din modul extrem de diferit în care privesc realitatea. O Românie profundă, dar într-un sens ironic: „erau vreo două sute de mii de membri, care produceau mult zgomot (...), iar cînd se punea vreo întrebare administrativă, fiecare o ţinea pe a lui, dădeau răspunsuri diferite sau contradictorii”.
Personajele secundare sînt gîndite, la rîndul lor, ca exponenţi ai unor categorii şi realităţi social-economice, dar nu numai. Prin tatăl Sofiei este reînfăţişat peisajul dezolant, postcomunist, al efectelor capitalismului sălbatic, prin revenirile clişeice ale imaginilor cu „bălării” şi haite de cîini. Spre deosebire de mama sa, care munceşte în condiţii inumane, Robert (24 de ani) e mai degrabă un narcisist infantil, cu alură de rebel conspiraţionist şi dependent de confort. A-l cataloga doar „procrastinator” ar fi prea puţin, cîtă vreme, după ce vînduse apartamentul cumpărat cu infinite eforturi de către mama sa şi pierduse banii, naratorul notează, în chiar frazele imediat următoare aflării cumplitei veşti, că „Băiatul n-are chef de nimic” şi că „nu vrea să se mai ducă niciodată la lucru, nu vrea să fie sclav”.
E adevărat că şi el a avut de suferit, în urma mutării cu şcoala în Spania, la munte, unde „pierdea multe ore doar aşteptînd să vină înapoi acasă”, şi că a suferit în copilărie din cauza singurătăţii, cum din păcate mulţi copii ai imigranţilor suferă. Ceea ce nu-i îndreptăţeşte, totuşi, îndrăznesc a adăuga, să scoată la vînzare casa părinţilor şi să le toace banii.
De aceea, reafirm că romanele Laviniei Branişte, dincolo de documentarea unor dileme socio-economice ale migraţiei sau ale neoliberalismului, investighează şi cazuri de corupere morală, indiferent cît s-ar strădui unii să ignore această realitate textuală. În plus, curajul şi – aş spune – nobleţea autoarei de a face dintr-o femeie aproape septuagenară, defel idealizată, surprinsă în propriile ei tensiuni şi frămîntări, protagonista romanului său merită nu mai puţin apreciate.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
Credit foto Lavinia Branişte: Editura Polirom
