Cineva ar putea spune despre această a cincea ediție a antologiei KIWI că este de colecție, și ar avea dreptate dat fiind cît de sonore sînt numele scriitorilor, deopotrivă bărbați și femei, străini și români, prezenți în cuprinsul ei.
Iubitorii de proză scurtă din generația mea ar putea vedea în această selecție și un fel de omagiu adus antologiilor de proză scurtă de pe vremuri, de dinainte de Revoluție, cu mult înainte să descoperim Granta sau Freeman’s, cînd astfel de antologii de povestiri (alcătuite pe criterii, în special, naționale, dar și de subgenuri literare) erau adevărate porți spre literaturile lumii – și aș menționa aici, în mod special, două dintre acestea: Meandre. Proza universală contemporană (traduceri din limbi romanice, coord. Viorica Mircea, Editura Astra, 1988) și Proză americană contemporană. 1975-1985 (editor Octavian Roske, Editura Univers, 1989).
Chiar dacă ediția din acest an a antologiei KIWI nu oferă, precum cea din 2024, traduceri din șapte limbi, reușește să pună laolaltă scriitori și scriitoare de culturi și origini de pe cinci continente (europene, amerindiene, nord-americane și afro-americane, jamaicane și nigeriene, dominicane, guatemaleze și mexicane, dar și pakistaneze), aparținînd comunității queer, autoare feministe ori activiști pentru drepturile civile, multipremiați și foarte traduși peste tot în lume (unii însă pentru prima dată în limba română), dar și în curs de confirmare sau la început de drum, în vîrful carierei lor și în deplinătatea forțelor creatoare ori bucurîndu-se deja de statutul de legende în viață, dar și scriitori cult plecați dintre noi de multă vreme.
De altfel, acest „ecumenism” a fost de la început principiul antologiei KIWI, al cărei singur criteriu de selecție a fost genul prozei scurte și nimic altceva. În plus, e și un motiv de mîndrie faptul că între copertele acestei antologii autorii români se regăsesc alături de autori străini faimoși, indiferent de momentul în care se află în cariera lor.
Căci și ediția din acest an continuă tradiția de a selecta povestirile unor scriitori români încă nedebutați în volum, unii revenind în cuprinsul antologiei, alții prezenți pentru prima dată: Nicoleta Balaciu, Bianca Dragomir, Andrei Dumitrescu, Lena Pop și Doru Vatavului; sau aflați la debutul absolut cu proză de ficțiune: Mela Mihai. Alții se află deja pe drumul afirmării, confirmării ori al menținerii unui statut, avînd publicată măcar o carte de povestiri, cum e Iulia Gherasim, cu cel mai bun debut în proză din 2024 (Ce văd păsările, Polirom), sau avînd deja mai multe volume din diverse genuri literare: Simona Goșu, Cosmin Manolache, Ana Maria Sandu și Anca Vieru.
Și, firește, două nume esențiale pentru literatura noastră: Mircea Cărtărescu, cel mai titrat, tradus și mai premiat scriitor român la nivel internațional, un autor complet, cu un succes real, deopotrivă la critică și la public, care doar în teatru n-a excelat (fiind singurul gen în care nu s-a încumetat, încă, să scrie); și Florin Iaru, colegul său de generație optzecistă, care, de asemenea, după o carieră strălucitoare în poezie, s-a reinventat ca autor de proză, reușind totodată să fie, în calitatea sa de profesor de creative writing, din 2011 încoace, The Godfather al unei generații noi de prozatori și prozatoare, însumînd în acest moment patruzeci de nume.
În ceea ce privește autorii străini, în afara unor Chimamanda Ngozi Adichie, John Cheever, Junot Díaz, Hanif Kureishi și George Saunders, din opera cărora avem traduse volume de povestiri, restul scriitorilor sînt traduși pentru prima dată la noi cu proza lor scurtă: James Baldwin, Don DeLillo, Louise Erdrich, Lisa Taddeo și Zadie Smith; iar unii apar chiar pentru prima dată în limba română: Manuel Muñoz, Lori Ostlund și Héctor Tobar.
Ceea ce numim destin
Ca și în cazul edițiilor precedente, titlul relativ convențional al antologiei, Destine, a fost ales după ce selecția povestirilor fusese făcută, în măsura în care ideea de „destin” susține, în mare parte, diversitatea subiectelor și semnificațiilor acestor proze, mai noi sau mai vechi, provenind din experiențe, culturi și limbaje atît de diferite.
Cele aproape treizeci de povestiri ale antologiei relevă o amplă varietate a ceea ce am putea numi destinele unor personaje constrînse de conjuncturi și alegeri dificile; personaje dislocate, temporar sau definitiv, voluntar sau brutal, din propriile relații, familii și domicilii, din propriile țări, culturi și identități, din societate și chiar din realitate sau din propriul corp; personaje ale căror vieți sînt marcate de abandonuri, separări și accidente, vieți deturnate de politică și sisteme juridice, influențate de sex, religie, rasă și imigrație, existențe afectate de singurătate, boală, nebunie, moarte.
Veți cunoaște prin aceste 28 de povestiri tot atîtea variante de destine de scriitori, traducători, actori, pictori și artiști vizual, corporatiști, bancheri, jucători la bursă și colecționari de artă, deținuți, revoluționari și imigranți, orfani, familiști și adulterini, preoți și profesoare, medici și pacienți, dependenți de droguri și de medicamente, meșteri de origami și de machete din bețe de chibrit, copii, adolescenți, studenți și, mai ales, seniori în diverse stadii ale singurătății, bolii și bătrîneții.
Fiecare dintre aceste personaje, unele spectaculoase, altele doar obișnuite, se confruntă, într-un fel sau altul, la o vîrstă sau la alta, cu ceea ce obișnuim să numim destin. Unele destine sînt comice, altele absurde sau dramatice, cîteva de-a dreptul tragice, iar harta lor se întinde pe cuprinsul a cinci continente, purtînd mărcile geografiei, istoriei, culturii și limbii aferente. Cel puțin din acest punct de vedere, ediția de anul acesta acoperă cea mai mare parte a lumii în care trăim.
Centenar Flannery OʼConnor
Destinul lui Flannery OʼConnor (1925-1964), de la nașterea căreia anul acesta se împlinesc o sută de ani, a fost crud, nedrept și, mai nou, curios: orfană de tată, cu o vedere foarte slabă și ajunsă în cîrje din cauza lupusului, a murit în urma unor complicații medicale la doar 39 de ani, după ce apucase să scrie două romane și două volume de proză scurtă, A Good Man is Hard to Find (1955; Greu de găsit un om bun, Litera, 2020), devenit între timp o carte cult, și Everything That Rises Must Converge (1965), apărut postum, ambele volume însumînd 31 de povestiri.
Născută și crescută în Georgia, în sudul american cu trecut sclavagist, într-o familie catolică, ea însăși fiind o creștină devotată și practicantă, Flannery OʼConnor și-a chestionat permanent credința în scrierile sale, precum și relația dintre religie, moralitate și etică, scriind cîteva povestiri considerate printre cele mai reușite parabole ale antirasismului și antixenofobiei americane, lucru care însă nu i-a scutit posteritatea de acuze de rasism, moștenirea ei literară fiind afectată de fenomenul cancel culture din ultimul deceniu.
„Cu cît scriu mai multe povestiri, cu atît mai misterios mi se pare procesul creativ și cu atît mai puțin mă simt în stare să-l analizez. Înainte să încep să scriu povestiri, cred că aș fi putut ține o prelegere destul de bună despre acest subiect, dar nimic nu te lasă mai fără cuvinte decît experiența, iar în acest punct am destul de puține lucruri de spus despre arta povestirii” – așa își începea Flannery OʼConnor prelegerea „Writing Short Stories” din 1961, cu puțin timp înaintea morții sale premature.
Citez un paragraf mai lung, dar revelator, din același eseu: „O povestire bună nu are mai puțină semnificație (meaning) decît un roman, și nici acțiunea ei nu este mai puțin completă. Într-o povestire nimic esențial experienței respective nu rămîne pe dinafară. Acțiunea trebuie să fie motivată satisfăcător și trebuie să conțină un început, un mijloc și un sfîrșit, dar nu neapărat în această ordine. Mulți decid să scrie proză scurtă pentru că e scurtă, iar prin scurtă înțeleg scurtă în toată sensurile. Ei cred că proza scurtă este o acțiune incompletă în care se arată puțin și se sugerează mult, iar ei cred că pot sugera lăsînd pe dinafară… Dar ce înțelegem prin scurtă? Fiind scurtă nu înseamnă că este și ușoară. O povestire trebuie să fie lungă în adîncime și trebuie să ne ofere experiența unei semnificații… Semnificația unei povestiri trebuie să fie încorporată în ea (embodied in it). Povestirea este calea de a spune ceva ce nu poate fi spus în nici un alt fel și e nevoie de fiecare cuvînt din povestire pentru a desluși semnificația. Scrii o povestire pentru că o declarație (statement) ar fi inadecvată. Cînd cineva te întreabă despre ce e vorba într-o povestire, singurul răspuns potrivit este să-l îndemni să citească povestirea”.
În fine, Flannery OʼConnor mai spune că „problema specifică fiecărui autor de proză scurtă este să facă în așa fel ca acțiunea să releve cît mai mult posibil din misterul existenței”, și să facă asta în așa fel încît forma fiecărei povestiri să fie unică: „O povestire bună nu poate fi redusă, poate fi doar extinsă. O povestire e bună atunci cînd cititorul vede mai mult și mai mult în ea pe măsură ce continuă să-i mai scape cîte ceva. În ficțiune, doi și cu doi fac întotdeauna mai mult decît patru”.
În cheia vorbelor lui Flannery OʼConnor, antologia de față oferă 28 de posibilități de a înțelege ce ascund destinele noastre.
(Prefața antologiei de proză scurtă KIWI. Destine, aflată în curs de apariție la Editura Polirom. Lansarea antologiei va avea loc la Tîrgul de Carte Bookfest din București, sîmbătă, 31 mai, de la ora 17, pe Scena Agora, în prezența autorilor români.)
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
