● Gelu Diaconu, Viața mea în 1984, Editura Litera, 2024.
În Băieții n-au voie să plîngă (Paralela 45, 2023), Gelu Diaconu înscria credibil încă o relatare egoficțională despre viața adolescenților în comunism într-o panoplie care nu duce lipsă, la noi, și de alte contribuții notabile. Erotismul refulat, violența subiacentă, micile eroisme și antieroisme de tot felul, un narator cu naivitate bine simulată, limbajul ostentativ argotic și adesea voit șablonard erau constantele lui Gelu Diaconu, ele suprapuneau cu efect candoarea adolescentină peste cutumele unei societăți deloc prietenoase cu libertățile, curiozitățile și deschiderile specifice vîrstei.
Viața mea în 1984 transferă o parte din direcțiile de mai sus (la pachet cu eroul romanului precedent, Kaulas, din 2022, devenit personaj secundar) într-o poveste sumbră, viscerală, depresivă, cu tăioase muchii dramatice și cu un accent mult mai confesiv. E ca și cum naratorul din Băieții n-au voie să plîngă a crescut, s-a maturizat sub un alt nume – Adrian –, a trecut într-o altă etapă, a înlocuit școala cu interminabilele probleme dintr-o familie vag funcțională (sărăcie lucie, doi frați mici, o soră ușor retardată, o mamă alcoolică și arțăgoasă, un tată zdrobit de greutăți), cu serviciul într-un mediu nepotrivit (mașinării tipografice, unsoare, mizerie, halate decolorate, alcool), cu cercurile de prieteni (petreceri, distanțări, apropieri) și cu iubitele (imposibila alegere dintre mai vechea Corina și noua Alexia, cu situații complicate de un avort provocat și de-o căsătorie destrămată rapid).
În toate acestea, Adrian a fost nevoit să-și îngroape naivitățile sub catifeaua grea a unei epoci tot mai absurde și mai întunecate și nu degeaba perioada în care se petrec majoritar evenimentele din roman e numită „anul Orwell”. Conștient de puterea exorcizatoare a scrisului, naratorul din noul roman al lui Gelu Diaconu face pauze metaliterare și autoreferențiale, unde vorbește despre ce citește, despre ce cărți îl influențează, despre raportul dintre memorie și realitate, despre ce-nseamnă să scrii un roman și despre ce planuri are, în acest sens. Aflat la 22 de ani în 1984, eroul revizitează la patruzeci de ani de atunci o perioadă a singurătății depline, cultivată drept singura metodă de a evada dintr-o lume ale cărei etaje se prăbușesc, unul după altul. Fără să ne spună care e condiția prezentă a povestitorului (comunismul a dispărut de mult, în momentul rememorării), confesiunea caută să salveze ruinele acelei lumi orwelliene care, deși pare foarte îndepărtată, și-a conservat culorile și intensitățile.
Evenimentul central al poveștii bucureșteanului Adrian – boxer ratat, absolvent de liceu tehnologic și angajat într-o întreprindere – este perioada de un an și opt luni a serviciului militar, petrecută la Medgidia, într-o colonie de muncă la Canalul Dunăre – Marea Neagră. „Se liberează” la finalul lui 1983 și cu obsesii comportamentale inerțiale, și cu traume nevindecabile. Armata a însemnat confruntarea cu absurdul la scara mică a unei unități militare improvizate în pusta dobrogeană din barăci de placaj exact ca un lagăr de exterminare, un absurd prezent în toată societatea românească la dimensiuni maxime. Munca brută și dezumanizantă, corupția, prostia, ticăloșia, promiscuitatea, primitivismul, violența sub varii forme, frustrarea, răzbunările cumplite, morțile accidentale, complicitatea la rău, dar și empatia, camaraderia și afinitățile intelectuale au reprezentat tot atîtea realități pe care tînărul pasionat de lecturi le asumă, le interiorizează și le topește în scris.
Paradoxal, cu toate relele ei, armata e tema recurentă a romanului (capitolele o reiau contrapunctic, într-o desfășurare complementară) și ea pare să fi reprezentat o oază de stabilitate și previzibilitate, în comparație cu viața de după „liberare”. Adrian traversează anul orwellian cu experiența cazonă în spate, deci la o altă vîrstă decît aceea de la încorporare, de aceea evenimentele dramatice din viața lui au acum o altă rezonanță și-i accentuează melancolia, solitudinea, inadecvarea. Își redefinește sexualitatea și profilul interior, își disprețuiește mama, nu e foarte apropiat de frați, e mai mult convențional în rapoartele cu tatăl, iar în compensație, e foarte apropiat de tanti Mimi, vechea prietenă de familie care-i oferă garsoniera și biblioteca unde să se refugieze definitiv. E frig și întuneric mai mereu, în roman, afară și-n apartamente, e o iarnă perpetuă prin care se mișcă mecanic indivizi dezumanizați, fără nici un orizont.
Înstrăinarea e starea dominantă a naratorului cu veleități de scriitor, care încearcă zadarnic pîna la final eschive nefericite și tatonări oarbe: „Și totuși nu din sedimentele astea e compusă existența, nu aici e esențialul, se spune că viața e în altă parte. Dar unde? Sentimentul predominant este că totul îmi scapă printre degete, sînt în același timp protagonist și martor. Eul meu decorporalizat stă parcă undeva deasupra și vede tot ce se întîmplă, consemnează chestii la întîmplare doar pentru memoria personală. De fapt, ceea ce ar trebui să fie important nu s-a întîmplat încă sau dacă s-a întîmplat, am fost într-un fel de ațipeală, am scăpat momentul”.
Cu puține asperități stilistice (apar ici-colo formule-șablon și mici explicații oțioase), romanul lui Gelu Diaconu dovedește firescul unui autor care știe să povestească fluent și captivant, chiar dacă face scurte ocoluri reflexive sau metaliterare. E ceea ce-i trebuie unei proze de calitate.
● Viorel Prodan, De partea întunecată a fluviului, Editura Litera, 2024.
Viorel Prodan debutează în roman (sper să nu mă-nșel) cu o poveste extraordinară despre încercările dramatice ale unor conaționali de a trece Dunărea în Iugoslavia, la finalul anilor 1980. În afară de Noapte bună, copii! al lui Radu Pavel Gheo, nu cunosc să existe vreo altă ficțiune dintr-o eventuală literatură a frontieriștilor, deși evadările clandestine din lagărul comunist asumînd riscurile mortale ale trecerii fluviului au fost un fenomen de amploare, cu sute de victime și cu foarte puține reușite. Dacă nu te ucidea apa rece și imprevizibilă a Dunării, trecută de obicei noaptea prin locuri pustii și periculoase, te ucideau armele grănicerilor, elicele șalupelor de patrulare sau anchetele Miliției și ale Securității, după ce erai prins sau predat înapoi pe malul românesc de către grănicerii iugoslavi. Împinși de înmulțirea sistematică a lipsurilor unei vieți decente, disperarea celor care încercau această formă extremă de a ajunge în Occident era ajunsă la apogeu, căci anii ’80 ai secolului trecut în România au fost ani orwellieni, se știe, cu o atmosferă similară celei din Coreea de Nord.
Documentat, verosimil și scris strîns ca un scenariu de film (romanul e perfect ca sursă pentru o viitoare ecranizare), De partea întunecată a fluvului are toate datele unui thriller care te ține cu sufletul la gură. Decorul, interioarele, replicile, tipologiile, micile gesturi, obiectele alcătuiesc atmosfera autentică a întunecatei lumi ceaușiste, în agonia ultimilor ei ani. Nu se găsea mai nimic nicăieri, dominau suspiciunile, minciunile, foamea și frigul, totul se obținea pe sub mînă, puteai fi arestat pentru orice vorbă, singurele bucurii erau meciurile de fotbal, țigările străine, muzica vestică și alcoolul. Nimic nu pare în plus în roman, nimic nu e patetic sau melodramatic, totul concură abil în a trage cititorul în drama teribilă a celor care aveau atunci o singură obsesie: să scape din lagărul cît o țară, fie și trecînd noaptea pe partea întunecată a fluviului. Relatată la persoana I, pentru un plus de participare, povestea nu ocolește nici momentele de tandrețe, de duioșie și de aventură, nici întorsăturile de situație și surprizele narative.
Protagonistul e un inginer în telecomunicații din Banat, Anton, căruia i-a murit soția de cancer și i-a lăsat în grijă un băiat aflat în pragul adolescenței. Angajat în Miliție ca responsabil cu aparatele de supraveghere și ascultare de la frontieră, Anton se mută, după moartea soției, cu tot cu băiat în apartamentul strîmt al unui unchi, într-un orășel minier de pe malul Dunării. Așteptînd fără speranță un transfer în Timișoara pentru un viitor mai bun, Anton își reprimă criticile la adresa regimului doar în spațiu privat. Altfel, obligațiile de serviciu îl pun în contact oficial mai mereu cu grănicerii, cu Securitatea și uneori chiar cu nefericiții care, încercînd să evadeze din România pe granița de apă cu sîrbii, sînt prinși, arestați și torturați, înainte de a fi duși la București pentru procese și condamnări grele.
O pură întîmplare face ca Matei, fiul său, să se intersecteze la un moment dat cu mama și fetița unui asemenea fugar, ascunse în pădure de patrulele care-l prinseseră doar pe tată. Nevoite să conviețuiască clandestin scurt timp, treptat poveștile celor două familii se leagă mai mult decît s-ar fi așteptat cineva, iar mai vechile impulsuri escapiste ale lui Anton sînt reactivate, somate de noua situație din care trebuie să iasă cu fața curată.
Pînă la întîlnirea cu fugarii, Anton privea adesea malul celălalt al Dunării cu o mulțime de speranțe, tăiate de fiecare dată de la rădăcină: „Mi-am întors privirea spre malul iugoslav. Munții joși și blînzi se înșirau monoton în dreapta fluviului, dezgolind ici-colo stînci calcaroase. Priveam absorbit pădurile pustii, zugrăvite în culorile toamnei tîrzii, în care eu vedeam însă Occidentul, cu străzi luminate și magazine înțesate cu mîncare. Oameni liberi și școli bune pentru Matei. Aproape puteam atinge fiecare lucru pe care mi-l imaginam. Am inspirat adînc, ca un neputincios sau ca un om învins. Oare dacă voiam și eu să trec Dunărea, cum aș fi făcut-o?”.
După contactul cu eșecul insolubil al celor trei transfugi, însă, lucrurile iau o cu totul altă întorsătură, rostogolindu-se pînă la limita fricii, a anduranței și a morții. Vîntul, ceața, răceala și întunericul de pe malul celălalt al fluviului par obstacole pentru care merită să-ți asumi riscuri, dacă soarta nu-ți oferă altă ieșire. „Printre fîșiile de ceață se ridicau contururi molcome și întunecate. Le aveam de acum aproape în fața noastră. Și nu voiam să le mai scap din priviri, așa cum nu voiam nici să mai întorc capul înspre ce lăsasem în urmă...”.
Roman al unei lumi în destrămare, cartea lui Viorel Prodan recuperează un timp și o senzație: cînd pe partea ta nu se mai poate trăi, trebuie să treci pe partea cealaltă. Asta au făcut mulți dintre conaționalii noștri atunci, plătind adesea cu viața. Captivantă, intensă și revelatoare, povestea din roman aruncă un fragment de lumină asupra acestora.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
