
„Ce-ar fi viața fără muzică?” – se întreabă Agnetha Faltskog într-un celebru cîntec al formației ABBA –, „Cine ar putea trăi fără ea?” Chiar așa, ar fi greu de imaginat un om care să nu suporte nici un fel de muzică. Dar nici un individ căruia să-i placă să asculte absolut orice fel de muzică nu prea e de imaginat. Liniștea e preferabilă („Enjoy the silence“, cum zice un alt cîntec celebru) unei muzici neplăcute. Și de multe ori, cînd nu-ți place, se întîmplă să mai fi și obligat s-o asculți, ba chiar dată foarte tare. În România se pare că mania de a „împărți” muzica ta preferată cu alții a ajuns la cote maxime, cel puțin pentru o țară europeană. Muzica dată la maximum pare modul unora de a-și exprima libertatea, euforia și lipsa de griji. Fenomenul poate fi un soi de laudă de sine sau un act de generozitate prost înțeleasă (dau muzică la tot cartierul). Pînă la urmă, tot nesimțire e.
De-a lungul timpului, mai mulți muzicieni celebri au invocat ideea că, lăsînd la o parte genurile, muzica e, în esență, doar de două feluri: bună și proastă. Și bineînțeles că, în majoritatea situațiilor mai sus amintite, ești obligat să asculți cel de-al doilea fel.
Sînt și cazuri în care lucrurile sînt acceptabile, iar „împărțirea” muzicii cu greu poate deranja, ba chiar e plăcută. Am observat, de exemplu, ce se întîmplă în parcul IOR din București. Acolo lumea vrea să se relaxeze. E un spațiu deschis în care nu poți deveni captiv și obligat să asculți ce nu-ți place. Dacă ceva sună prost, te poți duce mai încolo. Pe de altă parte, cei care cîntă în astfel de locuri vor să primească și bani, ceea ce-i face să-și aleagă un repertoriu acceptabil pentru cît mai multă lume. Cu ani în urmă, nimeni nu cînta în parc. Apoi a apărut cîte un om cu o chitară, un acordeon, o orgă electronică, un saxofon, mai mult duminica. Dezvoltarea instalațiilor electronice și a boxelor mobile mai puternice a dat ocazia cîte unui instrumentist să-și creeze în jur, în mod artificial, un adevărat acompaniament orchestral. Ușor-ușor, cîntăreții s-au înmulțit, iar repertoriile s-au diversificat. A apărut o soprană care exersa arii clasice din opere, apoi un trio de violoniști cu demonstrații foarte rare, dar de mare succes (cu siguranță, aveau și studii de specialitate). Recent, doi tineri au avut ideea să se „dueleze” din cînd în cînd în saxofoane, sub podul de beton dintre cele două zone ale parcului, un loc cu o acustică specială. Am mai văzut așa ceva la Copenhaga, sub acoperișul ca o platformă de la Opera Regală, chiar pe malul unui braț al mării, la vremea amurgului. Era absolut splendid. Dar nu e rău nici sub amintitul pod din IOR (cînd nu trece tramvaiul).
În același timp, oamenii care nu pot trăi fără muzică nici în parc nu se lasă în nădejdea cîntăreților ocazionali, ci își poartă cu ei propriile device-uri. Unii pensionari își aduc cu ei cîte un radio pe care-l pun lîngă masa pe care joacă table sau remi. Un tip cu părul alb e cunoscut prin faptul că dă zilnic tururi de parc, trăgînd după el un cărucior în care se află o boxă cît un geamantan care nu se oprește niciodată. Muzică am auzit și din caiacele care alunecă pe apă. Oamenii vîslesc și ascultă. Caiacul pe valuri.
În fine, fenomenul acesta e pitoresc și n-are nimic deranjant. Dar atunci cînd e vorba de vecini, de petreceri sau de localuri de care nu ai cum să te îndepărtezi, unde muzicile sînt și din acea a doua categorie de care vorbeam, lucrurile pot fi extrem de neplăcute. Cineva care a fost recent pe litoralul nostru mi s-a plîns că, zile întregi, n-a avut parte nici măcar de un minut de liniște. Există legi împotriva producerii de decibeli peste anumite limite, care uneori se și aplică, dar adesea amenzile sînt complet insuficiente. Există și concerte în a căror pauză se pune cîte o melodie, în ideea că oamenilor care au venit pentru muzică orice minut de liniște le-ar putea fi neplăcut sau chiar dăunător.
Un adevărat ghinion e să locuiești prin apropierea vreunui restaurant unde se fac nunți și botezuri. S-a nimerit să mă aflu într-un sat din apropierea Bucureștiului, într-un moment nepotrivit. Era un loc frumos cu lac și pădure, ca-n poeziile lui Eminescu. Numai că de undeva, din apropiere, răsuna muzica unui local la care era o nuntă. O voce ca de balaur scotea niște văicăreli și niște lălăieli oribile, amplificate la un volum incredibil. Mă gîndeam la însurățeii care porneau pe drumul lor nu cu urări senine și veselie, ci cu acele jelanii infernale. Desigur că în acel local nu se putea înțelege nimeni cu nimeni și greu era de imaginat chiar că s-ar fi putut dansa în acel ritm. Cît de pervertite pot fi gusturile și simțurile, ca să-ți dorești o asemenea muzică la nuntă? Poate că era doar vina organizatorilor? Am auzit teoria (greu de crezut) că, la unele petreceri, patronii de restaurant ar apela la acest truc pentru ca oamenii să nu poată vorbi între ei la masă, să stea doar cu nasul în farfurie și să consume cît mai mult, sub presiunea muzicii. Am auzit și că, într-un local cu o singură masă ocupată, difuzoarele erau date foarte tare, iar muzica nici nu era pe placul celor patru clienți. Insistențele lor de a o da mai încet sau de a o schimba au fost inutile. În cele din urmă, chelnerul le-a mărturisit că el nu poate face nimic pentru că așa vrea patronul. Doar acel tip de muzică trebuia să răsune din localul lui, în tot cartierul, ca un fel de reclamă pentru potențiali clienți. Să arate adică întregii lumi că acolo se petrecea grozav în fiecare seară. Iar nefericiții clienți reali erau obligați să suporte. Nici că se poate ceva mai absurd. În latină, absurd-ul era legat chiar de sunetele false ale muzicii. Parafrazînd versurile cîntate de Agnetha: Ce ar fi România fără muzică proastă și tare?
