În vara anului 1956, timp de două luni, cîțiva dintre oamenii de știință de top ai Statelor Unite ale Americii s-au reunit în campusul Colegiului Dartmouth. Nu aveau de predat vreun curs, nici de susținut vreo conferință, ci aveau de creat, din inițiativă proprie și cu finanțare de la Fundația Rockefeller, „the thinking machine”. Cu alte cuvinte, cercetătorii – matematicieni, informaticieni, logicieni, ingineri, neurofiziologi – își stabiliseră drept obiectiv să dea naștere la ceea ce tot ei au botezat atunci „Inteligența Artificială”. Ideea a aparținut profesorului de matematică John McCarthy, care le-a propus altor trei eminenți cercetători să construiască un dispozitiv inteligent care poate imita mintea umană.
Cel mai probabil, teza referitoare la Inteligența Artificială a fost adusă în discuție cu ceva ani înainte, în 1947, de către informaticianul și matematicianul britanic Alan Turing în cadrul unei prelegeri publice din Londra, unde a spus: „Ne dorim un dispozitiv care poate învăța din experiență”. Alan Turing (fondatorul a ceea ce numim generic „computer science”) a oferit ulterior și detalii suplimentare, menționînd că un dispozitiv poate fi considerat inteligent dacă, într-o conversație de cinci minute, ar putea păcăli oamenii că interacționează cu altă ființă umană.
Ne întoarcem astfel în campusul de la Dartmouth, unde, pe parcursul celor două luni, au fost discutate viziuni, prezentate idei și corelate concepte; plus tot ce mai știu să analizeze oamenii de știință cînd vor să inoveze și să inventeze. Deși dispozitivul care să imite mintea umană nu a fost creat atunci, termenul de „Inteligență Artificială” s-a împămîntenit și, mai ales, s-a transformat într-o nouă disciplină științifică de studiat. Ceea ce s-a și întîmplat în anii următori, s-a studiat. Cercetarea în domeniul Inteligenței Artificiale a beneficiat de investiții majore, de entuziasm pe măsură, de evoluții vizibile, de greșeli dezastruoase, pînă cînd a ajuns într-un moment de poticneală în anii ’80. Situațiile mai complexe îi cereau „mașinii de gîndit” răspunsuri care depindeau de prea multe variabile și în acest mod o puneau în dificultate, motiv pentru care finalul decadei a noua a secolului al XX-lea a rămas în literatură drept „iarna IA”.
Algoritmii s-au dezghețat ulterior, la fel și investițiile în cercetarea IA, iar anii de după 2010 s-au tradus în progrese științifice remarcabile, pe care le știm în prezent.
Totuși. Istoria (a se citi „viața”), cu tot ce cuprinde ea, nu-i matematică (cîteodată nici logică, poate uneori inginerie) și are „algoritmii” ei, infiniți în idei și în spirit, și deci imposibil de (cu)prins deplin în vreo schemă a vreunui dispozitiv.
Altfel, oare ce ar gîndi băieții de la Dartmouth despre cum a evoluat Inteligența „lor” Artificială?
.jpg)
