Ion Indolean

Greutatea filmului vine inevitabil din faptul că vorbești despre un personaj atît de complex, despre care lumea știe foarte puțin în momentele ei critice, vulnerabile, complicate.

În fundal rămîne și opoziția dintre două moduri de a imagina lupta pentru drepturi civile: încrederea în nonviolență și în forța morală a legii, asociată lui Martin Luther King Jr., și formula lui Malcolm X.

Mi se părea mereu că totul e penibil și, în același timp, continuam. Povestea nu devenise mai subtilă, nici actorii mai convingători. Mecanismul funcționa.

The Boys a început ca o farsă violentă la adresa filmelor cu supereroi: cum ar arăta societatea dacă ființele cu puteri extraordinare ar fi produsele unei corporații?

Îl regăsim astfel pe Spielberg în forma sa cea mai recognoscibilă, convins că întîlnirea cu celălalt poate deveni o experiență transformatoare.

Cu resurse reduse, mizează pe atmosferă, ritm și pe felul în care lumina poate schimba complet un chip.

E ceva aproape terifiant în nivelul de măiestrie la care a ajuns Cristian Mungiu. Fjord este atît de bine ținut în mînă, atît de precis în construcția tensiunii, atît de intens, încît controlul regizoral devine el însuși o sursă de neliniște.

Fiecare epocă pare să-şi privească tinerii cu un amestec de fascinaţie, teamă şi iritare. Întrebarea devine atunci inevitabilă: cum stăteau lucrurile cu generaţiile trecute?

S-a aprins o țară întreagă despre un film pe care l-au văzut doar trei oameni din România.

Diavolul s-a întors. Doar că între timp lumea a învățat să poarte mănuși. Iar uneori mănușile nu fac atingerea mai blîndă, ci doar mai greu de dovedit.

Miza nu este doar dacă Tudor Giurgiu avea sau nu dreptul să răspundă, ci ce responsabilitate are cel care scrie despre filme şi ce responsabilitate au spaţiile care îl formează, îl publică sau îl apără.

Uneori nu cei care se pregătesc cel mai clar pentru o misiune o și duc la capăt; hazardul are propriul rol, iar universul redistribuie sarcinile dincolo de logica noastră ordonată.

Miza nu este să alegem între canonizare și demolare, ci să vedem cum coexistă, la același om, mistica și trupul, vocația și puterea, mărturisirea și controlul.

La Grazia pare, la prima vedere, un film despre o grațiere. Titlul trimite la acel act prin care puternicii zilei suspendă litera rece a legii în numele unei forme superioare de umanitate.

Wiseman va trăi mai departe prin cei mulți pe care i-a influențat – și prin privirea asta rară, care nu se grăbește să judece, dar nici nu se preface că nu vede.

Ce-i frumos (și, în fond, rar) e că iubirea asta de cinema nu vine din glazură, din obiecte perfecte, din reconstituire lustruită.

Poate că, într-o lume în care decorurile se reconstruiesc și rolurile se redistribuie, singurul lucru care îşi păstrează relevanţa e tensiunea percepută între doi oameni care împart aceeași cameră și nu mai știu să (se) vorbească altfel decît printr-un sc

Ink Wash arată cum se suprapun două forme de stăpînire – colonială și capitalist-locală – peste corpul unei țări și al unui artist.

Documentarul de azi nu e un singur gen, ci o familie. Îşi schimbă pielea după subiect şi după intenţia autorului.

Mitologia nu crește doar din KO-uri, ci și din ambalaj: lumini, montaj, microfonul manevrat cu talent, încleștări de neratat.

Libertatea devine cascadorie, revoluția – brand, masculinitatea – procedură; forma e şi ornament, şi motor diegetic, iar personajele trăiesc cu conştiinţa show-ului pe care îl produc.

Materialiştii apare în acest context ca un meteorit menit să ne atragă atenţia că, totuşi, putem face o alegere: vrem să investim în gheşeftul iubirii sau să ne îndrăgostim sincer?

Weapons plasează această frămîntare în centrul unui puzzle cu insuficiente piese, care mi-a amintit tangenţial de serii care ramifică mult mai armonios bullying-ul şi încrengăturile din Adolescence, secretele şi intrusul din Twin Peaks, Under the Dome.

Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard.

Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate.

F1 reia tiparul narativ al marilor poveşti pop din anii ’80-’90, cele despre outsider-i solitari, romantici ai riscului, care înfruntă lumea prin tenacitate şi instinct.

Proaspăt premiat cu Palme d’Or, în contextul unor tensiuni militare acute între Israel, Iran și SUA, Jafar Panahi pune sare pe o rană deschisă de zeci de ani.

Poate de aceea ajungem să ne aranjăm viaţa în termeni de funcţionare, nu de sens. Să căutăm soluţii rapide în loc de întrebări grele.

Personajul principal descoperă că întreaga ei viaţă e transformată, în timp real, într-un serial generat de AI, pe baza activităţii sale online.

Înainte să existe AI a existat birocraţia. Nu ca invenţie întîmplătoare, ci ca vis al ordinii perfecte.

CG n-a fost printre oameni, ci deasupra lor, ca o hologramă. Apropiații îi spuneau „Mesia”, și nu întîmplător.

S-ar putea ca adevărata întrebare să nu fie ce putem face cu tehnologia, ci în cine ne vom transforma cînd ea va face totul în locul nostru.

Văzînd The Brutalist, nu am putut să nu fac legătura cu Imposibila iubire, capodopera lui Constantin Vaeni, ecranizare după romanul lui Marin Preda.

Adolescence nu este doar un serial. E un exercițiu semiotic. O propunere radicală de a înțelege nu ce s-a întîmplat, ci cum semnificăm ceea ce s-a întîmplat.

Parthenope se construieşte ca o panoramare lentă asupra coastelor sufletului ei.