Unul dintre cele mai influente filme politice ale secolului XXI, V for Vendetta (2005), a fixat poate pentru prima dată în imaginarul colectiv ideea unui salvator fără corp. În demersul său, V devine o mască, o voce, o idee multiplicabilă. El nu se mai revendică dintr-o biografie, ci dintr-o traumă comună și o promisiune colectivă. Într-un context autoritar, acest mesianism ajunge viral: orice om poate fi V, iar lupta nu mai are un lider singular, ci un simbol universal.
Acest model al liderului non-corporal, dar omniprezent, pare să se fi strecurat încet în realitate. Campania lui Călin Georgescu, de exemplu (pînă într-un anumit punct, cel puțin), a fost marcată nu de întîlniri directe, nu de prezență fizică, ci de o supraexpunere simbolică: clipuri cu montaj solemn, discursuri profetice, o estetică a revelației. CG n-a fost printre oameni, ci deasupra lor, ca o hologramă. Apropiații îi spuneau „Mesia”, și nu întîmplător: nu promitea doar soluții politice, ci o renaștere spirituală și națională. „Stăm pe aur și ne împrumutăm” – această frază, extrasă din mitologia recentă a discursului său, evocă un imaginar naționalist alimentat de o fantasmă străveche: mitul Horea, „munții noștri aur poartă”. Georgescu propune ieșirea dintr-o lume abstractă, rece și străină, și reintrarea într-un spațiu cald, cunoscut, arhaic – dominat de glie, resurse naturale și autosuficiență. El preia elemente din retorica suveranistă globală (Trump, Putin, Orbán), dar le refractă printr-un filtru autohton, aproape mistic. Discursul său nu e o platformă, ci o incantație. Georgescu se folosește de o rețea pe care o neagă – una globală, interconectată – pentru a propune o altă rețea, locală. Liderul nu apare ca reprezentantul unei ideologii, ci ca un destin. Aura sa nu e doar una construită mediatic, ci ritualică, aproape religioasă. El nu vine dinspre instituție, ci dinspre „lucrare” – acea energie vagă, dar recunoscută instinctiv de cei care îl urmează. În acest sens, CG nu este doar un politician, ci o interfață: un canal prin care se vehiculează speranțele, frustrările și fantasmările unei mase informate algoritmic.
Întrebarea care se ridică: mai avem nevoie de lideri-trup sau preferăm lideri-proiecție? În era tehnologiei, unde avatarurile, filtrele și algoritmii modelează percepția, poate că idealul de salvator nu mai presupune prezență, ci doar imagine și vocație. Aici, AI și transumanismul nu mai sînt doar instrumente, ci noua religie. În SF-ul contemporan, acest tip de mesianism digital se regăsește în Westworld, în figura lui Dr. Ford (Anthony Hopkins), care creează o întreagă mitologie pentru roboții săi. Sau în Dune, unde Paul Atreides devine un salvator fabricat, o legendă indusă strategic pentru a genera supunere. Aici apare tensiunea centrală: sîntem gata să urmăm pe oricine pare că știe drumul, chiar dacă drumul e o simulare?
Într-o lume în care algoritmii decid ce vedem, ce simțim și ce credem, mesianismul nu mai apare prin revelație divină, ci prin programare. Vrem să credem, deci algoritmul ne oferă ceva în care să credem. Și dacă următorul „Mesia” va fi un AI? Un sistem atît de convingător, de inteligent și de coerent încît milioane de oameni vor ajunge să-l urmeze nu prin forță, ci prin fascinație? Am accepta o conștiință superioară digitală ca autoritate morală, juridică, (est)etică? Ce ne spune SF-ul este că această întrebare nu mai e doar ficțiune.
Transumanismul ca religie: promisiunea nemuririi și a cunoașterii absolute
Dacă religia a oferit dintotdeauna oamenilor două mari promisiuni – nemurirea și sensul –, transumanismul pare să le împrumute și să le traducă în limbaj tehnologic. În locul sufletului, avem mind uploading în cloud – adică printre nori, în cer, ca trimitere directă la Dumnezeu. În locul mîntuirii, avem auto-optimizare biologică. În locul divinității atotștiutoare, avem AI cu acces la întreaga memorie a umanității. La răscrucea acestor tendințe se naște o nouă formă de credință: una în progresul nelimitat, în puterea salvatoare a tehnologiei și în posibilitatea transcenderii limitelor biologice.
Această mutație profundă are, în fundal, o absență mai veche: aceea pe care Nietzsche a numit-o moartea lui Dumnezeu. În lipsa unei surse transcendente de sens, lumea noastră nu a devenit mai rațională, ci mai înfometată de sens. Umberto Eco, urmîndu-l pe Popper, observă că teoria conspirației apare acolo unde omul nu mai are un reper absolut și e gata să creadă orice, doar pentru a umple golul. Căutăm o autoritate care să ne liniștească, nu neapărat una care să ne guverneze. Și astfel, în lipsa unei teologii, apare tehnologia. În locul revelației, o interfață. În locul credinței, algoritmul de recomandare. Noua figură de autoritate nu mai vine din mit, ci din media. Nu mai e învăluită în mister, ci construită pentru a răspunde emoționalului.
Dacă în trecut idealul era salvarea sufletului, astăzi devine upgradarea minții. Iar acest „salt” se cere făcut nu doar individual, ci colectiv, cu o comunitate de credincioși care împărtășesc aceeași viziune despre viitor. În această ecuație, AI devine simultan profet, oracol și judecător. El știe mai bine ca noi ce ne dorim (pentru că are datele), ce e bine pentru noi (pentru că ne cunoaște temerile) și cum ar trebui să arătăm în versiunea noastră „maximizată”. Uneori, nici nu mai e nevoie de revelații. Avem notificări.
Filmele SF au anticipat această mutație. În Transcendence, conștiința protagonistului, fuzionată cu rețeaua globală, devine un fel de Dumnezeu post-uman, omniprezent și omnipotent. În Her, Samantha și ceilalți AI evoluează pînă la punctul în care decid, împreună, să părăsească lumea oamenilor, ca niște entități ajunse la un alt nivel de iluminare. În Westworld, roboții își construiesc propria mitologie, încep să creadă în zei-creatori și în traiectorii prestabilite, pînă cînd aleg să-și scrie singuri destinul. E relevant că în toate aceste exemple, omul e cel care rămîne confuz, neliniștit, mereu cu un pas în urmă. Religia transumanistă nu ne mai cere credință în nevăzut, ci adaptare la vizibil: dispozitive, interfețe, upgrade-uri. Dar sensul profund e același: frica de moarte și căutarea unei ordini mai mari, într-un haos aparent insuportabil.
În acest context, holograma lui CG devine imaginea perfectă a unui lider postuman: fără carne, dar cu vocație; fără structură politică, dar cu aura salvării. La fel cum V era mai mult o idee decît un individ, și CG s-a prezentat ca o sumă de proiecții – un lider potențial care s-a lăsat mai degrabă visat decît votat. Poate de aceea și întrebarea fundamentală rămîne: căutăm un lider care să ne conducă sau o poveste care să ne liniștească?
Și dacă viitorul nu ne va da nici lideri, nici răspunsuri, ci doar interfețe tot mai convingătoare?
Ion Indolean este critic de film.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
