Textele din această serie explorează felul în care instituţiile, liderii şi limbajul sînt remodelate de algoritmi, eficienţă şi interfeţe. De la birocratismul kafkian la mesianismul digital, ne întrebăm ce rămîne din om cînd protocolul devine normă, iar salvarea şi sensul ajung să fie oferite de AI, nu de credinţă.
Checkbox, nu conştiinţă
Există o formă de realitate care nu are nevoie de minciună ca să distorsioneze. E suficient să traducă ceea ce e viu în limbaj administrativ. Într-o societate în care totul se judecă după proceduri, adevărul nu mai e ceea ce simţi, nici măcar ceea ce se întîmplă, ci ceea ce poate fi consemnat fără ambiguitate. El devine un cîmp de checkbox-uri: a bifat? a declarat? a depus în termen? Lumea se transformă într-un mecanism care nu cere suflet, ci conformitate. Ce nu se încadrează devine suspect, apoi invizibil. Acesta e coşmarul lucid pe care Terry Gilliam îl construieşte în Brazil (1985): o farsă retro-futuristă cu accente kafkiene. Acolo, un om vrea ceva simplu – poate adevărul, poate iubirea –, dar sistemul traduce totul în greşeli de tipar, fişe de detenţie, ţevi flexibile, avize. Nimeni nu e rău intenţionat: toţi respectă fluxul. Şi tocmai de aceea răul e invincibil. Pentru că nu mai există vinovat, ci doar circuit.
Această lume e deopotrivă comică şi tragică, şi o simţim deja apropiată. Doar că, între timp, imprimantele s-au transformat în servere, ventuzele în algoritmi, iar funcţionarul care îţi greşea numele pe dosar e înlocuit de un AI care nu greşeşte, dar nici nu înţelege. Rezultatul e acelaşi: viaţa ta devine un set de date. O colecţie de decizii optimizabile, de comportamente indexabile, de reacţii standardizabile. Dar ce dispare din acest mecanism e tocmai esenţa omului – neprevăzutul, contradicţia, greşeala, ezitarea. Toate aceste zone în care locuieşte umanul autentic sînt evacuate din sistem. Nu pentru că sînt interzise, ci pentru că sînt ineficiente. Şi sistemul, oricît de abstract ar fi, iubeşte eficienţa.
Într-un astfel de cadru, ceea ce se întîmplă cu adevărat devine mai puţin important decît ceea ce poate fi dovedit. Ce poate fi arhivat. Ce poate fi verificat de un alt funcţionar sau de un alt AI. Ceea ce nu lasă urme nu contează. Ceea ce nu intră în raport nu a existat. Drama devine incident. Suferinţa devine neconformitate. Iubirea devine interacţiune nerecomandată.
Şi, pe nesimţite, ajungem să ne trăim vieţile nu după ce simţim, ci după cum am putea explica ce am simţit.
De la birocraţie la algoritm
Înainte să existe AI a existat birocraţia. Nu ca invenţie întîmplătoare, ci ca vis al ordinii perfecte. Un vis rece, dar persistent. Ea a fost primul sistem creat de oameni care nu avea nevoie de oameni, ci de roluri, funcţii, formulare. A fost prima ficţiune colectivă cu pretenţii de adevăr: nu ceea ce simţi conta, nici măcar ceea ce trăieşti, ci ceea ce se putea înregistra, arhiva, parafa. În mod paradoxal, birocraţia a fost un mod de a elimina greşeala tocmai prin eliminarea umanului. Dacă omul e sursa erorii, atunci trebuie atenuat, împărţit în paşi, prins într-un traseu predictibil. Dacă intenţia devine imposibil de verificat, atunci e mai sigur să o ignori. Ce rămîne? Fluxul. Procedura. Caseta de completat. Oamenii se transformă în banali mesageri ai sistemului – şi, adesea, în primele sale victime.
Kafka a intuit toate acestea cu mult înainte ca tehnologia să le sublimeze. În Procesul, Josef K. nu e acuzat de ceva anume, dar sistemul îl tratează ca pe un vinovat. Pentru că e prins într-un mecanism care nu mai are nevoie de sens, ci doar de funcţionare. Justiţia nu e coruptă, ci opacă. Greşeala nu vine din abuz, ci din conformare. Omul nu e zdrobit de cruzime, ci de indiferenţă. Gilliam a dus această intuiţie în Brazil, unde toată estetica e construită din hîrtii, ţevi, butoane, paleţi de dosare. Nu vedem un dictator. Nu există o ideologie explicită. Există doar un sistem care funcţionează impecabil. Atît de impecabil încît devine imposibil de oprit. Cine se opune nu e pedepsit brutal, ci pur şi simplu dispare, este „rectificat”, absorbit de flux.
Această lume pare absurdă, dar e de fapt extrem de logică: orice impuls vital e reinterpretat ca o disfuncţie. Iubirea devine încălcare de spaţiu. Plînsul devine slăbiciune comportamentală. Neînţelegerea – lipsă de cooperare. Nici nu mai ai cu cine vorbi: în loc de răspunsuri, primeşti trasee. În loc de dialog, un cod QR. În multe instituţii contemporane se întîmplă deja acest lucru: ai un necaz, dar sistemul îţi cere formularul potrivit, nu contextul. Suferi, dar trebuie să trimiţi mail. Ai fost nedreptăţit, dar nu e clar la ce adresă se depune sesizarea. Adevărul tău devine irelevant dacă nu e corect redactat. Pentru a supravieţui, ajungi un expert nu al inimii, ci al protocolului. Tot ce nu încape în rubrică e considerat suspicios. Tot ce nu poate fi procesat automat e tratat ca anomalie. Nu se mai caută intenţia sau sensul, ci coerenţa procedurală. Şi dacă nu ştii să vorbeşti pe limba sistemului, nu înseamnă că ai ceva de spus, ci că n-ai învăţat ce trebuie.
Aşa se creează, în timp, o cultură a adaptării la tehnologie, nu a tehnologiei adaptate la om. Omenirea a trecut, în mod insidios, de la etapa în care inventa instrumente pentru a-şi uşura viaţa la etapa în care viaţa e modelată după instrumente. Cine nu se încadrează e „necompatibil”. Şi poate că aici e cea mai subtilă formă de alienare: aceea în care omul învaţă să fie pe placul unei maşinării care nu-l iubeşte, nu-l urăşte, nu-l judecă – doar îl evaluează. Acesta e hibridul birocratic al prezentului: un mecanism în care nu mai trebuie să convingi un om, ci să navighezi printr-un sistem. Nu mai ai de-a face cu un superior, ci cu un algoritm de triaj. Eficienţa pare binevenită. Dar ce înlătură e spaţiul ezitării, al negocierii, al compasiunii.
Ion Indolean este critic de film.
Credit foto: Wikimedia Commons
