La început, a părut o promisiune. Să fie totul clar. Deschis. Transparent. Nici o minciună, nici un abuz care să se poată ascunde. Cine ar putea să se opună transparenţei? Cine ar vrea opacitate, dubiu, margini gri? Am fost seduşi de această idee: o lume fără secrete, în care orice gest poate fi verificat, orice afirmaţie – demontată, orice intenţie – anticipată. Dar curînd, transparenţa a devenit altceva. Nu un spaţiu al adevărului, ci un sistem de supraveghere constantă. În numele „vizibilităţii totale”, am început să trăim sub un ochi care nu mai oboseşte. Un ochi care nu mai închide niciodată aplicaţia. Spre deosebire de supravegherea clasică, unde ştiai că eşti urmărit, acum nu mai ştii nici cînd, nici de cine, nici în ce scop. Fiecare interacţiune e o formă de expunere, fiecare click – o alegere care spune mai mult despre tine decît ai fi vrut.
Controlul şi supravegherea: transparenţa ca tiranie
The Circle (2017, bazat pe romanul omonim) e printre cele mai directe ficţiuni despre această mutaţie: compania care oferă transparenţă totală devine, inevitabil, o entitate totalitară. Nu prin violenţă, ci prin algoritm. Nu prin ordine, ci prin seducţie. Nu-ţi impune nimic. Îţi oferă totul. La fel, în episodul Nosedive (2016) din Black Mirror, fiecare gest uman e notat de ceilalţi – un rating afectiv perpetuu. Dacă zîmbeşti frumos, urci. Dacă faci o criză nervoasă, cobori. Viaţa devine o prezentare continuă. Dar cine eşti cînd nu te mai poţi opri din a juca un rol? Unde mai încap ruşinea, vulnerabilitatea, eşecul sincer? Smithereens (2019), alt episod al aceleiaşi serii, duce reflecţia în spaţiul durerii reale: reţelele nu mai sînt doar instrumente, ci ecologii mentale în care ne scufundăm. Omul e tot mai conectat, dar tot mai singur. Tragediile personale sînt absorbite de algoritm şi redistribuite sub formă de engagement.
În toate aceste ficţiuni – deja realităţi? –, supravegherea nu mai vine de sus. Vine de peste tot. Vine de la prieteni, de la aplicaţii, de la propriile noastre setări de „vizibilitate”. Ne spunem că e alegerea noastră, dar e o alegere mediată de presiune socială, de normă digitală, de frica de a dispărea din reţea.
Alegerea liberă devine un ritual, nu o putere.
Iar intimitatea însăşi devine o valoare suspectă. Dacă nu vrei să postezi, înseamnă că ai ceva de ascuns. Dacă eşti tăcut, pari pasiv. Dacă nu eşti vizibil, eşti irelevant.
În acest climat, supravegherea nu mai e o excepţie. E starea naturală a lumii. Nu mai e instrumentul unui regim opresiv, e infrastructura afectivă a prezentului. Trăim în funcţie de cum credem că sîntem percepuţi. Ne reglăm emoţiile pentru a nu deranja. Ne calibrăm opiniile pentru a nu ne compromite. Şi poate cel mai neliniştitor e că ajungem să ne supraveghem singuri. În numele eficienţei, al coerenţei, al „profesionalismului”. Învăţăm să nu mai gîndim ceva ce nu poate fi spus. Şi să nu mai spunem nimic ce nu poate fi monetizat, susţinut, validat. Supravegherea nu ne mai suprimă voinţa. Doar o anulează din interior. Aşa cum, mai demult, cenzura fusese înlocuită cu ceva mai fin: autocenzura.
Devine limpede că, într-o astfel de lume, dominată de sisteme autoreglate, adevărul nu mai reprezintă o tensiune vie între perspective, ci un output. Ceva ce se extrage, nu ce se trăieşte. Ceva ce trebuie să fie dovedibil, arhivabil, eficient. Un fragment de realitate care încape într-un formular.
Dar adevărul uman n-a fost niciodată o simplă confirmare de date. Adevărul e ceea ce doare cînd încerci să-l spui. E bîlbîiala, tăcerea, retragerea dintr-o explicaţie. Nuanţa. Ceea ce poate, uneori, nu se spune. E ceea ce rămîne doar simţit. Iar în lumea noastră, toate acestea devin, pe nesimţite, semne de ineficienţă. Sîntem martorii unei metamorfoze: nu mai trăim în sisteme care ne spun ce să credem, ci în sisteme care ne fac să simţim că nu avem nevoie să credem nimic. Pentru că totul e deja prelucrat, ordonat, livrat. Totul se poate demonstra. Nimic nu mai are voie să doară fără să fie explicat.
Tehnologia nu vine peste noi ca o invazie brutală. Vine ca un upgrade. Se insinuează în felul în care gîndim, vorbim, iubim, ne îndoim. Şi, încet-încet, începem s-o imităm. Nu doar ca instrument, ci ca model existenţial. Poate de aceea ajungem să ne aranjăm viaţa în termeni de funcţionare, nu de sens. Să căutăm soluţii rapide în loc de întrebări grele. Să preferăm tăcerea protocolară în locul greşelii vii. Să vorbim perfect, dar fără să mai simţim nimic. Să nu mai greşim – şi, din această cauză, să nu mai trăim cu adevărat.
Într-o zi, fără să ne dăm seama, am putea deveni chiar noi protocolul. Iar atunci nu va mai fi nimeni care să întrebe dacă adevărul are voie să fie uman. Pentru că întrebarea nu va mai apărea nicăieri în sistem.
Ion Indolean este critic de film.
