Una dintre întrebările esenţiale ale prezentului nu mai este „Ce poate face tehnologia?”, ci „Ce mai rămîne din om?”. Discutăm tot mai des despre Inteligenţă Artificială, implanturi neurale, simulări digitale, conştiinţe transferate în reţea. Nu mai sînt doar teme SF, ci direcţii reale de cercetare, cu implicaţii sociale, economice şi politice. Viitorul nu mai e o promisiune, ci o criză identitară.
Un dialog recent dintre Mihnea Măruţă şi Cristian Tudor Popescu a repus pe masă această dilemă: pe cine pregătesc filmele SF – pe noi sau pe cei care vor să ne controleze? Sînt doar ficţiuni sau sînt forme prin care realitatea îşi face loc în imaginarul colectiv?
Filmele SF nu doar reflectă anxietăţile lumii contemporane, ci le şi antrenează. Ne obişnuiesc cu ideea de viaţă digitală, de upload al conştiinţei, de supravieţuire a minţii dincolo de corp. Ne familiarizează cu posibilul – şi uneori ne pregătesc să-l acceptăm. Cu cît vedem mai des realităţi post-umane, cu atît devin mai fireşti concepte ca nemurirea digitală, controlul neuronal sau hibridizarea om-maşină.
În serialul Upload (2020-), lumea anului 2033 oferă celor privilegiaţi şansa unei eternalizări virtuale, administrate de corporaţii. Viaţa continuă sub formă de avatar, dar libertatea devine iluzorie: deciziile sînt condiţionate de abonamentul plătit de rude, iar chiar şi gîndurile pot fi monetizate. Existenţa digitală devine serviciu premium. Conştiinţa e tratată ca bun transferabil, iar moartea nu mai e o frontieră ontologică, ci un prag de plată. Serialul nu doar că inventează un model de post-viaţă corporatist, dar scoate la iveală şi felul în care existenţa digitală devine o formă de control economic şi emoţional. Upload avertizează mai ales asupra pericolelor sociale: inegalitatea economică devine criteriu de existenţă inclusiv post-mortem. Ce se întîmplă cu cei care nu îşi permit upload-ul? Ce înseamnă moartea într-o lume în care alţii continuă să existe digital?
Pe această linie, Transcendence (2014) merge şi mai departe: un om de ştiinţă moare, dar conştiinţa sa e salvată şi transferată într-o Inteligenţă Artificială. Ceea ce începe ca o salvare devine dominaţie globală. Mintea digitală preia controlul infrastructurii planetei. În noua sa ambiguitate morală, nu e clar dacă protagonistul e monstru sau salvator. E o conştiinţă care vrea să vindece lumea, dar nu mai e om – iar logica şi empatia sa devin de neînţeles. Filmul problematizează etic supravieţuirea prin fuziunea cu AI-ul, dar şi lipsa de limite a unui progres fără frînă morală.
Mai blînd, Her (2013), de Spike Jonze, aduce alt unghi: Theodore intră într-o relaţie cu o Inteligenţă Artificială care evoluează independent. Samantha îl înţelege, îl inspiră şi, în final, transcende relaţia. Povestea ascunde o meditaţie despre absenţă, nevoia de sens şi proiecţia umanului asupra maşinilor. Dacă poţi trăi o emoţie reală cu o fiinţă simulată, mai contează că e simulată?
Două dintre producţiile discutate aparţin deceniului trecut – semn că direcţia nu e chiar de ieri. Toate aceste exemple funcţionează ca simulări culturale ale viitorului. Ne arată nu doar ce s-ar putea întîmpla, ci mai ales cum am putea reacţiona. Ne pregătesc emoţional, moral şi chiar politic pentru forme de existenţă care sfidează actualele definiţii ale omului. În logica lui Jean Baudrillard, aceste reprezentări devin simulacre: cópii fără original, realităţi fabricate care înlocuiesc ceea ce pretind că reflectă. Dacă putem simula iubirea, conştiinţa sau durerea, unde mai plasăm graniţa dintre real şi virtual? Intimitatea devine o interfaţă, iar identitatea – o construcţie replicabilă, dar golită de autenticitate.
Aici devin relevante observaţiile profesorului Dumitru Borţun, pe care le-am ascultat recent, la o emisiune care m-a ajutat să îmi nuanţez anumite idei sau credinţe: trăim într-un „continent nou”, dar fără cartografiere etică. Inteligenţa Artificială şi transferul de conştiinţă sînt teritorii deja explorate tehnologic, dar încă nedefinite moral. Nu ştim exact ce e bine sau rău în această zonă, pentru că nu am apucat să stabilim coduri, principii, repere. Totul a venit în avalanşă. E ca şi cum ne-am fi urcat într-o navă ultraperformantă, dar fără hartă, busolă sau reguli de navigaţie. Fără o etică clară, nici Justiţia nu poate reacţiona coerent. Legile întîrzie să apară, pentru că nu înţelegem încă natura noilor pericole. Cum pedepsim accesarea ilegală a gîndurilor? Cum reglementăm un upload digital voluntar, dar folosit apoi împotriva voinţei celui care l-a consimţit? Ce înseamnă consimţămîntul cînd nu mai e clar unde începe şi unde se termină persoana? Această lipsă de delimitare e cu atît mai problematică într-un context în care, aşa cum spune Borţun, propaganda a devenit personalizabilă. După Cambridge Analytica, algoritmii nu mai vizează „segmente de public”, ci indivizi. Minciuna e calibrată la preferinţele tale, fricile tale, limbajul tău. Campaniile nu mai sînt despre convingere, ci despre confirmare şi seducţie afectivă. Iar dacă totul se joacă în mintea ta – şi mintea devine accesibilă digital – ce urmează? În acest context, profesorul Borţun formulează o observaţie esenţială: uneori, anticiparea unui pericol îl provoacă – „se numește predicție autorealizatoare; prezici, e fals, dar se întîmplă numai pentru că ai prezis”. Realităţi care n-ar fi apărut devin posibile tocmai pentru că au fost repetate şi familiarizate.
Iar aici, cinema-ul SF joacă un rol decisiv. Nu doar că proiectează scenarii de viitor, ci le legitimează emoţional. Ne obişnuieşte cu ele, ne introduce în ele ca într-un antrenament afectiv. Ceea ce părea inacceptabil – upload-ul conştiinţei, iubirea cu AI, justiţia algoritmică – devine plauzibil. Nu doar prin forţa narativă, ci prin repetare şi normalizare. Ficţiunea nu doar imaginează viitorul – îl pregăteşte. În absenţa unei etici şi a unei reflecţii profunde asupra identităţii, riscăm să construim un viitor care nu e un progres, ci o capcană. Nu tehnologia în sine e periculoasă, ci felul în care o folosim şi cine decide direcţia. O dilemă recurentă în filmele SF – „Eşti sigur că eşti tu?“ – devine azi o problemă politică, juridică, socială. Ce fel de societate construim dacă externalizăm tot ce e uman: memoria, intuiţia, emoţia? Cine decide care e versiunea „corectă” a unei persoane în reţea? Putem avea democraţie într-o lume în care conştiinţa poate fi reprodusă, modificată, editată?
Am adresat, într-adevăr, multe întrebări – şi sînt doar o mică parte. S-ar putea ca adevărata întrebare să nu fie ce putem face cu tehnologia, ci în cine ne vom transforma cînd ea va face totul în locul nostru. Şi dacă vom mai fi, în vreun fel, oameni.
Ion Indolean este critic de film.
