Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate. Într-o epocă în care metanaraţiunile sînt tot mai des rescrise, regizorul James Gunn propune un protagonist nu neapărat mai fragil psihologic decît în versiunile anterioare, dar mult mai expus în încercarea de a rămîne providenţialul absolut. Această dificultate nu ţine doar de limitele sale, ci mai ales de contextul în care ştiinţa promite the enhancement of humankind – o lume în care oricine poate fi, cu ajutorul tehnologiei, un metaom. Într-un asemenea prezent, identitatea şi utilitatea unei figuri ca Superman sînt puse sub semnul întrebării: pare un simbol retro, anacronic, în timp ce marile ideologii ale progresului caută repere mai lichide, mai flexibile – poate mai periculoase.
Oraşul în care se petrece parte din acțiune, Metropolis, e o alegorie stratificată: de la fundal al poveștii ajunge extensie a conflictului – ultramodern, aparent deschis, dar traversat de rețele invizibile de supraveghere, gentrificare și control. E greu să nu te gîndești la Metropolis-ul lui Fritz Lang, cu diviziunea brutală între elite și mase, sau la Megalopolis-ul haotic imaginat de Coppola, unde orașul devine cîmp de luptă pentru ideologii în descompunere. Metropolisul lui Gunn e un palimpsest: trecutul și anxietățile prezentului se suprapun fără să se excludă, construind un spațiu recognoscibil, dar profund neliniștitor. Tocmai de aceea, începe povestea cu Superman bătut pînă aproape de epuizarea fizică. Spaţiul său sacru – ascuns în albul Antarcticii, unde se păstrează mesajul-hologramă al părinţilor şi asistenţii sintetici care îl susţin – e descoperit şi profanat de Lex Luthor, figură obsedată de dominaţie. Materialul video parental, crucial în formarea sa etică, există doar într-o versiune tehnic avariată: reţine îndemnul de a ajuta omenirea, dar nu şi partea în care i se spune că pămîntenii, slabi, ar trebui dominaţi. Această omisiune-vulnerabilitate e exploatată mediatic de armata de maimuțe-boţi care domină ecosistemul informațional din pocket universe-ul LexCorp: orchestratori de opinie ce creează o narațiune virală prin care Superman e prezentat drept extraterestru infiltrat cu agendă genetică proprie.
În acest univers, Luthor ajunge moderator al realității: manipulează fluxuri informaționale, lansează conspirații, rescrie fapte. El nu mai e doar un antagonist politic sau militar, ci o figură transumană a dominației digitale – undeva între Elon Musk, Peter Thiel și un algoritm de supraveghere. În această ecologie hipercontrolată, Superman e redus la o problemă de imagine. Nu contează ce face, ci cum e prezentat. Iar într-o epocă în care aparenţa precedă fapta, războiul moral e deja pierdut.
Lupta pentru modelarea percepției provine din realitate. Joseph Nye Jr., într-un articol din Dilema, atrăgea atenția asupra noii infrastructuri globale de comunicare, oferind exemplul rețelei Starlink. Cînd sateliții Viasat au fost atacați în primele zile ale invadării Ucrainei, Zelenski a putut totuși comunica prin minisateliții lui Musk. Puterea nu mai stă în arme sau resurse, ci în cine poate vorbi și cine stăpîneşte canalul. În film, Luthor joacă o partidă similară: își ghidează „ultraoamenii” prin aparate zburătoare care monitorizează, preiau, transmit. Lumea se transformă în tablă de şah 4D, iar cel care cunoaște toate mutările are avantajul absolut. Noua putere nu mai stă în forță brută sau retorică amenințătoare, ci în abilitatea de a genera realități alternative, complet autonome. În propriul său „univers de buzunar”, distopie miniaturizată, Luthor își închide inamicii în cutii de sticlă, nu pentru a-i elimina, ci pentru a-i conserva: exemple de devianță, modele de eșec sau simple recuzite narative. Nu e vorba de înfrîngere, ci de rescriere – capturarea simbolică, mai eficientă decît anihilarea.
Bucata lipsă din mesajul părinților lui Superman (recuperată prin puterea nano-AI) funcționează ca scurtcircuit (in)formativ. Fragilitatea sa morală se naşte din faptul că şi-a construit identitatea pe o versiune incompletă, umanistă, a propriei meniri. Această inversare amintește (și) de parcursul legendarului Son Goku din anime-ul Dragon Ball, un alt extraterestru trimis pe Pămînt cu misiunea de a-l distruge, dar care, după o lovitură la cap suferită în copilărie, își uită scopul: ceea ce trebuia să fie un agent al anihilării devine, prin accident, protectorul planetei. În ambele cazuri, o „defecțiune” în transmiterea mesajului duce la o revizuire identitară: Goku își reinventează umanitatea, Superman abandonează fără să știe o superioritate înscrisă în codul său genetic.
Dar într-o lume în care metaomul – augmentat, controlat, optimizat tehnologic – devine posibilitate, astfel de accidente identitare nu mai sînt tolerate. Totul trebuie să fie transparent, scalabil. Iar Superman, într-o realitate geopolitică în care dominația e justificată prin protecție, prin faptul că alege să ajute în loc să domine, e perceput ca o anomalie etică: suspect, incomplet, poate chiar periculos. Azi agresorii nu mai par invadatori, ci salvatori: „vă eliberăm”, „vă oferim o lume mai bună”. Vă sună cunoscut? În această logică, printr-o retorică abilă, ceea ce era salvator providențial e reconstruit ca intrus suspect, ca armă a unei rase străine. Chiar și bunăvoința lui e pusă sub semnul întrebării. A fi erou într-o lume care nu mai crede în eroi e aproape imposibil. Fără repere clare ale binelui, oscilează între etică și percepție: între ce face și ce i se atribuie. Aşa se naşte un nou tip de confruntare – nu cu răul clasic, ci cu varianta sa optimizată: Ultra.
Super e uman, etic, asumat. Ultra e tehnologic, manipulativ, rece. Poate că am pierdut eroii, dar încă putem alege modele. Într-o lume care rulează noaptea ca boții, umanitatea e ceea ce ne rămîne – ultima noastră superputere.
Ion Indolean este critic de film.
