Gravitate, memorie afectivă, nerv și cîteva intuiții despre cinema, adevăr, frică și mască – asta reiese din discursul lui Cristi Puiu de la Academia Română. Sînt lucruri care vin dintr-o neliniște veche, pe care i-o urmăresc cu interes de aproape două decenii. Felul în care apare acolo, în lumina care îl expune la pupitru, m-a trimis la chipul Mariei Falconetti din La Passion de Jeanne d’Arc (1928): nu prin identitate de destin, ci prin aceeași gramatică a vulnerabilității. După controversa de la TIFF 2020 legată de mască, această expunere îl poate așeza, în lectura mea, într-o poziție de fragilitate. În conferință, își construiește foarte eficient poziția refuzînd haina profesorală și invocînd o „relativă impostură”: aceea a celui care caută, se teme, traduce greu și nu știe pe deplin.
Tocmai această modestie îi sporește credibilitatea: cu cît se retrage mai mult din poziția magistrală, cu atît o ocupă mai firesc. Vulnerabilitatea îi legitimează rostirea. Revin aici refuzul convenției, aspirația către o certitudine neornamentală, interesul pentru inefabil și pentru nașterea formei. Discursul pare liber, dar vine din convingeri riguroase, la fel ca filmele sale, construite din tensiunea dintre control, hazard și disconfort, din care se naște, inevitabil, întrebarea: unde se oprește supravegherea și începe improvizația? Cîteva formule spun foarte mult. „Pentru mine, meseria de actor nu există. Există misiunea de actor. Nu există meseria de regizor. Există misiunea de regizor.” Puiu scoate astfel artistul din registrul muncii și îl mută în cel al vocației. Nu mai avem profesii, competențe și ierarhii, ci „misiuni”. Cînd adaugă că „datoria cineastului” este „aceea de a spune adevărul”, iar la final afirmă „Filmez pentru că poate doar așa știu să mă rog”, munca este plasată într-o zonă aproape spirituală. Misiune, datorie, adevăr, rugăciune: vocabularul sacerdotal intră astfel pe un teren sensibil și poate trezi rezerve. În asemenea formule stă și una dintre obiecțiile care i se pot aduce: riscul ca platoul să nu mai fie perceput înainte de toate ca loc de muncă, ci ca spațiu al unei vocații care cere adeziune. Or, cinema-ul înseamnă și organizare, ierarhie, bani, timp, nervi, colaborare, dependență și, uneori, abuz de putere. Cu alte cuvinte, materialitate.
Chestiunea e că etica înaltă se lovește inevitabil de concretul muncii. În notițele mele mai vechi încercam să-l surprind exact în amestecul de rigoare, fermitate și neliniște interioară. Nu e vorba de a-i face un proces, dar asumarea unui discurs despre adevăr, dragoste și celălalt invită la o reflecție: ce trup capătă aceste idealuri? De aceea mi se pare util să aduc în discuție Trei exerciții de interpretare (2013), poate cel mai puțin cunoscut titlu al său. L-am ales și în disertația mea fiindcă acolo Puiu pare cel mai liber: nu lucrează sub presiunea unui proiect „mare”, ci într-un workshop născut din trei săptămîni de lucru la Toulouse, cu actori care improvizează în jurul ideilor lui Soloviov, pentru un film care nici măcar nu era destinat la început publicului larg.
Tocmai această precaritate relativă îl face atît de revelator: nu ne arată ce face cînd are totul, ci ce rămîne din cinema-ul lui atunci cînd presiunea producției clasice slăbește și poate sta mai aproape de propriul său ideal – formulat ironic și în conferință, acolo unde se numește „administrator”, dar îl proiectează și în figura unui Jonas prins între Scila și Caribda. La filosoful rus nu îl atrage doar dispozitivul dialogic, ci și miezul sumbru al viziunii sale: ideea că secolul războaielor va fi urmat de o pace mincinoasă, că materialismul declarat poate fi înlocuit de un spiritualism la fel de suspect și că individualismul extrem, iubirea exclusivă de sine, orgoliul nemăsurat, tentația de a te substitui lui Hristos pregătesc împărăția răului generalizat. Asta caută Puiu în Trei exerciții: nu doar forma unor oameni așezați la masă și vorbind despre lucruri înalte, ci tensiunea dintre suprafața civilizată a conversației și adîncul ei eshatologic. Acolo se vede limpede că, pentru el, textul este doar un punct de plecare: ideile trebuie să treacă prin corpuri, voci, ezitări, ritmuri și prezențe reale. Nu întîmplător le cere actorilor să păstreze sensul, dar să vină cu propriul lor ritm, după modelul lui Cassavetes – „Faceți ceea ce sînteți, nu ceea ce credeți că sînteți și nu ceea ce v-ați dori să fiți”. În fond, exact asta reia și la Academie cînd vorbește despre „misiune”, „adevăr” și „rugăciune”: credința că cinema-ul nu trebuie să ilustreze idei, ci să creeze condițiile în care ele devin prezență.
În această logică intră și filiera Rohmer, invocată admirativ: momentul în care soarele intră și iese din nori în timpul unei secvențe îl emoționează fiindcă arată că filmul trebuie să lase lumea să intre în cadru. Regizorul pregătește totul, dar după „acțiune” lucrurile trebuie să aibă voie să se petreacă. Mai tîrziu, Malmkrog (2020) va reveni la același Soloviov, dar în alt regim, monumental și de epocă. De aceea, varianta de workshop rămîne mai intimă și, poate, mai revelatoare.
De aici se vede mai limpede și paradoxul. Cu cît discursul lui e mai elaborat, mai vechi, mai coerent, cu atît se poate integra mai ușor în propria sa legendă de autor. Nu doar prin ideile pe care le formulează, ci și prin felul în care își dozează pauzele și anecdotele, astfel încît autenticitatea să fie nu doar afirmată, ci și jucată. Nu pentru că autenticitatea ar fi aici o simplă poză, ci pentru că știe foarte bine cum să convertească o viziune trăită într-o figură de autor care nu e niciodată doar estetică. Asta trebuie înțeles înainte de orice. Contradicția nu îl anulează, ci îl definește. Nici filmele lui nu devin mai puțin importante, nici seducția oratorică nu șterge restul. Miza nu este să alegem între canonizare și demolare, ci să vedem cum coexistă, la același om, mistica și trupul, vocația și puterea, mărturisirea și controlul. Acolo, poate, conferința lui încetează să mai fie doar o confesiune despre cinema și lasă să se contureze un autoportret.
Ion Indolean este critic de film.
Credit foto: Lucian Nuţă, Wikimedia Commons
