● Materialists (SUA, 2025), de Celine Song.
Trăim într-o epocă a hologramelor şi aşteptărilor care depăşesc aproape mereu realitatea. Aparenţele pot fi tot mai înşelătoare, pentru că aproape ne-am dedublat: noi, cei reali, cu defecte şi imperfecţiuni, şi tot noi, cei de pe reţele, cu filtre şi mult fard. Materialiştii apare în acest context ca un meteorit menit să ne atragă atenţia că, totuşi, putem face o alegere: vrem să investim în gheşeftul iubirii sau să ne îndrăgostim sincer? În logica scenariului, prima poziţie e formulată ca punct de plecare: „Marriage is a business deal”.
Lucy (Dakota Johnson) e o peţitoare profesionistă care lucrează la o companie populată de o armată de femei ambiţioase. Ele algoritmizează dragostea şi caută să facă cele mai potrivite conexiuni. Miza lor este să îşi treacă în portofoliu cît mai multe nunţi, pentru a-şi spori statutul şi stima de sine. Dar ce se întîmplă cînd chiar ele sînt confruntate cu sistemul care funcţionează aparent fără fisură? Lucy ajunge să fie prinsă între fantezia supremă a oricărei femei – aşa-numitul unicorn, cel care bifează cu notă maximă toate căsuţele: foarte bogat, educat, manierat, lipsit de vicii – şi fostul iubit, reapărut în peisaj: în continuare sărac, idealist, nerealizat profesional într-ale actoriei.
Acest triunghi născut la nunta uneia dintre clientele „fericite şi mulţumite” ale lui Lucy apare tocmai pentru a-i dinamita principiile, pragmatice şi deloc romantice, cu privire la ce înseamnă o „partidă bună”. Persoană sinceră şi directă, ea pare că ştie ce vrea: un soţ putred de bogat, care să îi îndeplinească ambiţia de a-şi depăşi condiţia. Este un calcul economic. Dar drama care se materializează constă în faptul că nu simte iubire pentru Harry (Pedro Pascal), aşa cum a simţit mereu pentru John (Chris Evans). Ea percepe că dilema o face mai puţin eficientă în profesie, iar cînd între doi clienţi se petrece un episod nefericit apelează la consolarea lui John, care încearcă să o tempereze: „You are too hard on yourself”. El nu caută randamentul, ci rezonanța: felul în care se schimbă aerul între doi oameni cînd se privesc fără calcule.
Harry apare mai interesat de obiectificarea femeii – sau, într-o variantă mai blîndă, de pachetul pe care Lucy îl reprezintă: inteligentă, muncitoare, frumoasă, capabilă să îi ofere chiar şi cîte ceva de învăţat, pentru că în unele direcţii el susţine că e mai instruită; pe scurt, o variantă potrivită pentru a-i fi soţie. Milionarul cu penthouse în Tribeca o invită repede în lumea lui, îi propune o vacanţă în locul ei de vis; alegerea, Islanda, îi întăreşte clișeic și nefantezist acest caracter rece, impersonal. Harry face paşii care are impresia că ar consolida relaţia. Aplică, iată, algoritmul.
Dar lucrurile nu pot sta aşa şi aici intervine morala de tip David şi Goliat, unde John, cel sărac, dar real, luptă de la distanţă cu Harry, cel lipsit de impuls care trăieşte în acest univers fabricat, unde gestul nesăbuit, derapajul, exagerarea nu îşi au loc. Siguranţă seacă sau riscul viu al unei iubiri fără plasă? Alegerea protagonistei cîntăreşte între externalizarea către un Excel cu bife verzi (nuntă, statut social, predictibilitate) şi dezordinea umană (dor nenegociabil, gelozie, elanuri nepotrivite pe grafic, dar adevăr). Filmul e mai acut cînd surprinde această tensiune: corporaţia care standardizează afectul versus corpul care scapă standardului.
Dincolo de anumite fragilităţi de casting şi demonstraţia narativă pe alocuri subţire, miza rămîne limpede: holograma ori contactul. Materialiştii te întreabă în ce fel de viaţă vrei să locuieşti – una contabilizată, cu randament emoţional garantat, ori una care riscă să piardă totul pentru o clipă de real. Iar contrateza vine ca o profesiune de credinţă: „Love is the last ideology”. Numai că cele două căi prezentate aici se află la extreme. Felul cum sînt structurate toate contrastele (situaţii, spaţii şi costume) e menit să „editorializeze” pe marginea subiectului. John se află mereu în pragul unui mic colaps, trăieşte dezordonat în idealismul său, e încăpăţînat. Harry se îmbracă şi trăieşte ca în reviste. Lucy pendulează între aceste condiţii vizuale, una impecabilă, una uşor răvăşită. Grăbită pe alocuri, povestea nu lasă prea mult spaţiu desfăşurării vieţii, probabil de teamă că ar pierde astfel pe drum demonstraţia bazată aşadar pe concepţii la fel de deplasate asupra însemnătăţii unei relaţii interumane: căsătoria ca tranzacţie sau iubirea ca ultimă ideologie. Ce e cu adevărat interesant se află însă între aceste borne, unde şi-ar face loc negocierea cotidiană a limitelor, a banilor, a timpului, a puterii şi vulnerabilităţii. Un film mai curajos ar fi acordat spaţiu timpului mort, unde oamenii nu performează, ci se construiesc. Acolo se vede dacă iubirea e practică şi nu doar poziţie de discurs.
De aceea, Materialiştii rămîne mai convingător ca simptom decît ca soluţie: pune oglinda lucioasă în faţa noastră, dar o lustruieşte atît de tare încît riscă să alunece din mînă. Utilitatea însă există: te obligă să-ţi formulezi propriul protocol afectiv. Între cele două extreme există un teritoriu mai puţin spectaculos, dar fertil: îngrijirea reciprocă, versiunea pămîntească a romantismului – adică felul în care doi oameni îşi fac loc unul altuia în viaţă. Acolo, iubirea nu respinge economia, dar nici nu i se predă; o îmblînzeşte. Iar alegerea adevărată e între a juca o paradigmă şi a învăţa, zilnic, pe viu, persoana.
Ion Indolean este critic de film.
