● F1 (SUA, 2025), de Joseph Kosinski.
Deşi nu se bazează pe o franciză consacrată, F1 reia tiparul narativ al marilor poveşti pop din anii ’80-’90, cele despre outsider-i solitari, romantici ai riscului, care înfruntă lumea prin tenacitate şi instinct. Realitatea e şi aici contopită cu o istorie alternativă: filmările au avut loc în timpul curselor oficiale, cu monoposturi şi mulţimi autentice, facilitate de Lewis Hamilton (co-producător). Rezultatul e un tip de realism stratificat, în care graniţa dintre documentar şi ficţiune se estompează intenţionat. E ca şi cum demersul artistic s-ar grefa direct pe fluxul concret al curselor – un efort logistic colosal, experiment de live cinema în care două dimensiuni se desfăşoară simultan.
Ficţiune cu ambiţii epopeice, F1 se branşează la un trecut glorios. Aici, Sonny Hayes (Brad Pitt) a împărţit pista în tinereţe cu legende precum Senna, Prost sau Schumacher, dar impulsurile şi nesăbuinţa i-au frînt prematur cariera. Acum i se oferă o şansă neaşteptată de reabilitare, la echipa APXGP – ultima clasată într-un sport unde zecimile de secundă separă succesul de eşec. Hayes nu doar că acceptă pericolul – îl caută, îl transformă în combustibil pentru o reparaţie care nu mai vizează podiumul, ci propria demnitate. Povestea e şi o întrebare deschisă: unde mai are loc libertatea în epoca asigurărilor, procedurilor, simulării controlate?
Tinereţea lui Hayes/Pitt corespunde, în cultura cinematografică a anilor ’80-’90, apariţiei sau consacrării a două tipuri de mitologii: pe de o parte, francizele, pe de alta, actorii transformaţi în figuri emblematice. Karate Kid, Rambo, Mission: Impossible, Fast & Furious ş.a. sînt construite în jurul outsider-ului care învinge. Iar Rocky, din 1976, poate fi privit ca un precursor esenţial al acestei genealogii: în esenţă, poveşti ale celui care luptă cu inima. O epocă romantică, în care rigoarea logică era secundară, iar forţa mesajului domina. Hayes nu caută să învingă tineri sau să sfideze sistemul; vrea să redevină, măcar o dată, stăpînul propriilor temeri. Astfel, scenariul mută sensul clasic al formulei from underdog to overlord din registrul exterior în cel afectiv, spiritual şi senzorial. Victoria devine o stare.
Hayes e idealist, romantic şi nostalgic. Aleargă prin ploaie, se conectează cu pămîntul, îşi trage pe picioare aceleaşi şosete norocoase şi nu poate pilota fără cartea de poker în buzunar – chiar dacă odinioară l-a trădat. El caută să reajungă, măcar o dată, în zonă, acolo unde timpul se suspendă, iar maşina, în loc să muşte asfaltul, se înalţă. Unde spaţiul şi timpul se contopesc şi zboară. Stare de graţie. Personalitatea sa e construită în contrast cu alt tip de aroganţă, mai rece, mai impersonală, întruchipată de tînărul Joshua Pearce (Damson Idris), care aminteşte izbitor de fotbalistul Ousmane Dembélé, la fel de opac emoţional, măcinat de incertitudine şi etichete premature. Mult timp a fost considerat o enigmă, un talent risipit – dar iată-l acum, reinventat, cîştigător în Liga Campionilor, favorit la Balonul de Aur şi liderul unui PSG care pare că şi-a găsit identitatea odată cu el – enfin, ici c’est Paris. Fascinant e că, ani la rînd, Dembélé a fost unul dintre cei mai populari jucători din simulatorul de fotbal FIFA – graţie ambidextriei şi atributelor sale tehnice, care performau chiar mai bine în virtual. La fel ca Joshua, părea să se exprime mai liber acolo. Ambii sînt produsul aceluiaşi fenomen: potenţial uriaş, dar instabil, greu de canalizat în real, unde presiunea, aleatoriul şi fragilitatea corpului nu pot fi păcălite. Iar Hayes, fireşte, reprezintă opusul; nimic din atributele sale nu l-ar da cîştigător, dar performează tocmai pentru că nu opreşte ecuațiile pe hîrtie.
Contrastul e evident şi cum apar după un accident: Joshua, fragil, dezorientat, monitorizat într-un centru high-tech; Sonny, calm, într-un spital simplu, unde corpul îşi reia natural funcţiile. În acelaşi timp, spaţiile pe care le ocupă Joshua sînt vaste, aseptice, minimaliste; ale lui Sonny înguste, dezordonate, încărcate de obiecte, tatuaje, cicatrici. O linie ideologică subtilă, cele două personaje funcţionează ca oglinzi sparte ale aceloraşi aspiraţii, dar venite din epoci diferite. Sonny e visceral, conectat la gest, materie, pămînt. Joshua e nativ digital, dependent de sistem. Cele două stări opun nu doar două vîrste, ci două regimuri de adevăr.
Coloana sonoră, semnată de legendarul Hans Zimmer, propune un mix de nostalgie afectivă și stil contemporan, combinaţie menită să atingă publicuri din generații diferite. De la piesa country cu ADN Gen X, „Bad As I Used To Be“ (Chris Stapleton), ca mărturisire emoţională a lui Hayes – I can’t change the way I am, you see / I’m just as bad as I used to be, la titluri din zona Gen Z, precum „Messy“ (Rosé) sau „Just Keep Watching“ (Tate McRae), şi pînă la intervenţii cu vibraţie milenială, „D.A.N.C.E.“ (Peggy Gou), fiecare melodie lucrează ca vector de empatie. Muzica nu e doar fundal, ci instrument de marketing afectiv: dacă te regăseşti într-un fragment sonor, filmul ţi se adresează.
Cu un buget uriaş (~200 milioane de dolari), F1 este pentru Formula 1 ce a fost Top Gun: Maverick (ambele regizate de Joseph Kosinski) pentru US Navy, care a oferit acces la mijloace și facilități militare, primind în schimb poate cel mai eficient instrument de recrutare din ultimele două decenii: înrolările au crescut cu 8%. Cinema-ul funcționează, astfel, ca un instrument de marketing soft – o formă de atracție prin spectacol și charismă. Inclusiv economic, impactul e măsurabil: acțiunile Liberty Media (FWONK) au crescut cu 10% în 2025, salt legat măcar parțial de apariția filmului.
Într-o lume corporate, F1 e un animal ciudat: realizat cu resursele unui blockbuster ultra-controlat, dar purtînd o poveste despre libertate, instinct și încăpățînarea de a fi tu însuți. Filmul vinde un vis trecut într-o lume nouă, păstrînd licărul unei epoci care nu se mai întoarce. Hayes e un romantic patologic, care evită modernitatea nu din ură, ci din loialitate față de un ideal pierdut.
Ion Indolean este critic de film.
