● The Smashing Machine (SUA, 2025), de Benny Safdie.
Dwayne Johnson provine dintr-o familie în care sportul a fost la ordinea zilei: tatăl, wrestler profesionist; mama, promoter. A cochetat cu rugby-ul cît a locuit în Noua Zeelandă (are origini samoane), apoi a încercat să-și facă o carieră în fotbalul american. A urmat în cele din urmă drumul părinţilor – devenind The Rock – și a urcat rapid la notorietate globală, mizînd pe persona charismatică și pe trash talk-ul atît de îndrăgit de fani. După ce și-a consolidat statutul de star prin filme de imens succes la box-office, a devenit coproprietar al United Football League (UFL) și membru în board-ul TKO Group Holdings (care deține UFC și WWE). E produsul unei culturi a rezilienței și perseverenței, unde adrenalina, victoriile euforice și căderile brutale sînt mod de viață. Biografia lui nu se suprapune perfect peste cea a lui Mark Kerr, campionul UFC din anii ’90-2000 pe care îl portretizează în The Smashing Machine (premieră la Veneția 2025, Leul de Argint pentru regie), dar e suficient de apropiată, ca trăiri și războaie interioare, încît să devină cel mai nuanțat și surprinzător rol al său de pînă acum. În proiectul semnat de exuberantul Benny Safdie – inspirat de documentarul HBO omonim (2002, r. John Hyams) –, Kerr apare marcat de dependențe și dezechilibre. Scenariul prinde epoca PRIDE/UFC în mitul ei fondator și o încrustează într-o psihologie a performanței: copil răzgîiat de sistem cînd cîștigă, rebut cînd obosește. „I did it my way” devine refren amar, chiar dacă puţin previzibil după gustul unora: ai făcut totul ca tine, dar mașinăria îți cere mereu încă o dată. Există o hartă de fețe în roluri-cheie care ancorează ficțiunea şi aduce o notă de adevăr din interior: Bas Rutten îl joacă pe… Bas Rutten; Oleksandr Usyk pe Igor Vovchanchyn, iar Ryan Bader (campion MMA) e Mark Coleman, apropiat pînă la frăţie de Kerr. Efectul e dublu: autenticitate fizică în lupte și o senzație de arheologie vie a sportului de contact.
După una dintre primele ciocniri, cînd invincibilitatea îi pulsează în vene, Kerr ajunge la spital – e și momentul cînd începe să consume analgezice tot mai puternice. Uşor tumefiat, o bătrînică îl întreabă: „Do you hate each other in the ring?”, spunînd că a auzit că aceste gale ar trebui interzise, apoi îi cere autograf „pentru nepoței” – ca reflex de a transforma și repulsia în suvenir. Safdie ironizează discret felul cum o cultură arhivează grijuliu chiar și ceea ce preferă să condamne. De aici înainte, naraţiunea tot revine la tensiunea dintre morală și imagine, arătîndu-l pe Kerr drept estet și orator care își teoretizează abil abordarea: în ring trebuie să fie „laser, nu lanternă”; să strîngă privirea, respirația, gestul într-un fascicul, ca „razor sharp” să devină, din figură de stil, program – dar ce i-ar putea vindeca, de fapt, golul? Cînd rostește „the highest of highs”, numește un spațiu mental fără periferii, fascinant, dar periculos, fiindcă în afara ringului fasciculul se destramă. Îl atrage forma loviturii, puritatea execuției, fotografia victoriei („he slayed the beast”), numai că fix acolo se cască golul: cînd forma o ia înaintea conținutului, rămîn fragilitatea şi toanele, manifestate într-o scenă-cheie: Kerr invită în poză echipa adversarului, Vovchanchyn, și îşi lasă partenera, Dawn (Emily Blunt), să apese butonul declanșator. Penalizare rece pentru că nu i-a înțeles nevoia (egoistă) de concentrare? Poate. Ea rămîne în afara imaginii şi, prin obiectiv, o lacrimă îi alunecă pe obraz. E și o confesiune despre raportul lui cu oamenii: devin instrumentali cînd intră în cîmpul de forță al performanței, dar în rest nu ştie ce să facă cu ei. De-aici vin copilăriile de star și clipele neașteptate de vulnerabilizare – big boys do cry.
Căderea lui Kerr are și o chimie proprie, de la anestezia de ring la cea farmacologică cu doze tot mai puternice. După dezintoxicare, lumea reală și spectacolul se întretaie în secvențe de parc tematic, care explică fenomenul: coliziunea ca analgezic. Acum e și el unul din mulțime, spectator plătitor: bumper cars par un joc fără consecințe, dar tocmai acolo își vede limitele şi toleranța la lovituri, care scade într-un soi de efect à la Clockwork Orange care îl face incapabil chiar şi pentru o experienţă comună în carusel – i-ar răscoli pîntecele. Criza lui Kerr ajunge una a (lipsei) convenției: regulile din ring nu coincid cu cele din viață, iar întrebarea ar trebui să se transforme în „Do you hate yourself outside the ring?”. Safdie apasă aici şi deconstruieşte figura superomului pe care galele îl vînd drept titan. Mitologia nu crește doar din KO-uri, ci și din ambalaj: lumini, montaj, microfonul manevrat cu talent, încleștări de neratat. Cînd participanții devin staruri, reflectarea îi ridică peste limitele corpului și, totodată, începe să (îi) roadă fără încetare – un scut care strălucește pe dinafară și ruginește pe dinăuntru. Filmul stă exact pe această dublă mișcare: notorietatea îți face loc pe corzi, dar îți îngustează respirația; devii erou tocmai în clipa în care ești cel mai puțin liber. Asta arată finalul: Coleman ţine totuşi steagul sus şi cîștigă PRIDE 2000, alături de banii mari ai momentului (200.000 $) – vîrf profesional și sprijin pentru familie; Kerr, învins, cu bărbia spartă, se prăbușește în duș și rîde – ca eliberare paradoxală; e, poate, prima oară după cine știe cît timp cînd își permite să fie blînd și sincer cu sine. Două soluții la aceeași presiune: Coleman are scop concret („revenire”, întreținere), Kerr umblă după forma pură, adrenalină, estetică. Învins definitiv, eliberează ceva ce victoria nu poate oferi: o liniște dureroasă, dar limpede, ca după o febră. În contrapunct, Coleman ridică trofeul – și apoi povara: singur, în vestiar, lîngă cupa și cecul uriașe pare, în multe forme, copleşit.
Safdie nu moralizează, întreabă. Îți lasă spațiu să vezi laserul și lanterna, să simți cum fasciculul se strînge în ring și se risipește afară. Apoi rămîne ecoul: cît produce ringul și cît produce privirea noastră?
Ion Indolean este critic de film.
.jpg)
